etica profesionala

lua jăratic cu mîna, fiind conştient de ceea ce i se poate întîmpla. Afirmaţia: „Să nu
mărturiseşti strîmb!” reprezintă în acest caz o formă transformată în spatele căreia se
ascunde altceva. Afirmaţiile morale pot fi considerate ca atare şi pot fi acceptate în
sensul lor direct numai atunci cînd cel care a formulat aceste afirmaţii le-a creat pentru a
fi aplicate sie însuşi. Autenticitatea moralei coincide cu eficienţa ei. Morala este un joc
în care omul se pune pe sine în pericol.
În al doilea rînd, morala nu se manifestă numai într-o anumită formă specifică sau
aspect specific al vieţii umane sau sociale, ci şi în relaţiile de muncă, sexuale etc. Ea
cuprinde toată diversitatea existenţei umane. Morala e pretutindeni, ea are dreptul la vot
oriunde şi oricînd, unde omul acţionează ca om, ca o fiinţă liberă şi cugetătoare.
În al treilea rînd, fiind o bază fundamentală a existenţei umane, morala există nu ca
o stare, ci ca un vector al vieţii conştiente. Ea capătă realitate, deoarece reprezintă o
necesitate ce se transformă într-un imperativ categoric. Acest imperativ categoric nu
poate fi opus existenţei. El este o formă deosebită, pur umană a vieţii sociale.
Necesitatea nu presupune însă momente cînd morala nu va putea fi respectată, deoarece
ea are un caracter neîntrerupt şi se fac eforturi pentru realizarea ei. Ea presupune
necesitatea ca omul să fie permanent într-o stare de veghe. Cu alte cuvinte, morala există
sub formă de necesitate, de imperativ, de deziderat tocmai de aceea pentru că în nici o
altă formă ea nu poate să devină realitate şi să materializeze acel scop spre care tinde.
În al patrulea rînd, morala nu poate fi încadrată într-un deziderat pozitiv şi plin
de conţinut şi, concomitent, ea nu poate fi încadrată nici în totalitatea acestor
deziderate, indiferent de faptul cît de mare ar fi această totalitate. De vreme ce morala
studiază viaţa profesionalului ca o fiinţă finită în perspectiva perfecţiunii infinite, care
este şi ea la rîndul său infinită, cerinţele ei pot fixa caracterul imperfect al
profesionalului, îndepărtarea lui de scopul ultim. De aceea cerinţele morale sînt în
principiu nişte cerinţe ce tind spre absolut, sînt incontestabile şi pot fi exprimate
numai în sens negativ, reprezentînd nişte interdicţii.
Funcţiile moralei în societate pot fi elucidate printr-o comparaţie cu un alt
mecanism eficient de reglementare a relaţiilor sociale precum este dreptul.
Am remarcat deja că morala este unul din tipurile de bază ale reglementării
normative a activităţii şi comportării profesionalului în societate. Ea asigură subordonarea
activităţii oamenilor unor legi sociale comune. Însă morala îndeplineşte această
funcţie împreună cu alte norme ale vieţii sociale, în primul rînd, împreună cu dreptul.
Morala şi dreptul sînt nişte sisteme de reglementare a vieţii sociale necesare,
indisolubil legate între ele şi care se întrepătrund. Împreună, ele îndeplinesc o funcţie
socială unică – reglementarea comportării oamenilor în societate. Ambele reprezintă
nişte sisteme complicate ce includ conştiinţa socială (morală şi juridică); relaţiile
sociale (morale şi de drept); activitatea socială semnificativă; sferele normative
(normele morale şi de drept).
Caracterul normativ este o proprietate a moralei şi a dreptului ce dă posibilitatea
de a reglementa comportamentul uman. Totodată, obiectul reglementării lor coincide
în multe privinţe. Însă reglementarea este efectuată într-un mod şi prin mijloace
specifice pentru fiecare din ele. Există deosebiri extrinseci dintre drept şi morală ce
constau în aceea că dreptul este o formă instituţionalizată a cerinţelor faţă de om şi se
sprijină pe organele coercitive ale statului, iar realizarea principiilor morale nu
18