etica profesionala

ăzboaie; graniţele imperiului sunt încontinuu ameninţate de incursiunile barbare, în
special de acelea ale marcomanilor. În interior, o extremă jenă financiară, care face
pe împărat să vândă domeniile imperiale pentru a-şi putea organiza armata, apoi,
neliniştea produsă de revolta unui general sau de creştinism, care câştigă tot mai
multă importanţă. În mijlocul tuturor dificultăţilor împăratul caută să lucreze cât mai
mult, să-şi îndeplinească până la capăt datoria. Viaţa lui Marcu Aureliu a fost o viaţă
de muncă. La 60 de ani vrea să conducă el însuşi campania contra marcomanilor.
Înainte de a pleca expune poporului Romei principiile sale de morală. Moare în
această campanie la Viena în 180 şi lasă ca moştenitor pe fiul său Commodus, care
este cunoscut în istorie ca un al doilea Nero.
Însemnările lui Marcu Aureliu (Către mine însumi) începute într-o campanie
contra marcomanilor formează mai mult o practică morală decât o morală filosofică:
sunt reguli scrise pentru uzul propriu ca un fel de socoteală zilnică a vieţii. Acest
caracter de filosofie practică aparţine de altfel întreg stoicismului târziu (roman):
Seneca, Epictet - spre deosebire de stoicismul originar grec, în care latura teoretică,
doctrinară (logică sau filosofie a naturii) este dominantă. Ideea esenţială a
stoicismului lui Marcu Aureliu este libertatea morală, care decurge din faptul că
natura umană este o natură raţională: nimic nu poate să-l împiedice să lucreze aşa
cum îi dictează raţiunea; aceasta formează „geniul din om”.
Evenimentele exterioare sau părerile oamenilor nu au nici o importanţă; raţiunea
indică datoria de împlinit; dacă ţi-ai făcut datoria, tot restul te poate lăsa rece. Marcu
Aureliu acceptă teoria fatalistă a naturii a stoicismului grec, dar îl interesează mai
mult consecinţele ei pentru viaţa morală. Dacă totul este în natură o fatalitate, de
ce să mă tem, de exemplu, de moarte? Ea nu este decât un proces natural, un efect al
naturii. Faţă de cosmos, raţiunea ne dă o înţelegere a lui şi o linişte. Faţă de oameni,
liniştea este adusă de conştiinţa datoriei împlinite după principiile raţiunii: de ce să
mă tem atunci de alţii sau de ce poale să-mi rezerve soarta. Raţiunea duce deci la
apateia (lipsa de afect, indiferenţă), însă pe de altă parte duce la principiul activ al
obligaţiei. Lucrurile exterioare nu trebuie să modifice dispoziţia sufletului. Dacă ai o
suferinţă a corpului, dacă ţi-e frig, de exemplu, nu ai să-ţi mai îndeplineşti datoria?
Raţiunea care faţă de natură este o înţelegere a mecanismului şi totalităţii ei, faţă de
oameni este raţiunea morală. Ea indică datoria şi atâta ajunge. Concluzia practică a
acestei stăpâniri a raţiunii este demnitatea profesionalului, dar şi egalitatea lui: toţi
profesionalii au aceeaşi natură raţională. Există pentru Marcu Aureliu, ca şi pentru
stoicismul vechi „o singură raţiune”, „o singură lege”, ”un singur adevăr”, „o singură
lume” şi „un singur Dumnezeu”. Lumea este „oraşul tuturora”, statul în care întregul
gen uman are aceleaşi legi. Aplicarea practică duce la principiul acţiunii în vederea
ajutorării celorlalţi. Liniştea astfel căpătată nu este o linişte egoistă, pasivă, ci duce la
o viaţă activă, la un principiu de muncă pentru alţii. Este de observat un lucru: că
întregul stoicism roman are faţă de stoicismul grec o nuanţă care îl apropie de
creştinism. Slăbiciunea şi suferinţa naturii umane devin din ce în ce mai mult
motive de considerare atentă. Datoria ia formă de caritate. Este o datorie faţă de
alţii, de ajutorare a lor. Stoicismul ia astfel forma sa cea mai umană.
Toate-s pline de urmele Providenţei divine. Chiar întâmplările fortuite nu sunt
ceva nefiresc, ci atârnă de conlucrarea şi înlănţuirea cauzelor îndrumate de către
179