etica profesionala

teoretic, calea acestei fericiri raţionale. Trebuie căpătată o independenţă totală faţă de
lume (apatheia). Viaţa să fie frugală. Neliniştea de moarte eliminată: atunci când ai
murit, nu mai simţi nimic; de ce să te nelinişteşti atunci când eşti în viaţă, în loc să te
bucuri de ea? Trebuie eliminată şi frica de zei, de reprezentările iluzorii pe care şi le
fac despre ei profesionalii. Fiindcă zeii nu se amestecă în treburile omeneşti. Trebuie
eliminate şi amintirile trecutului, atunci când ele sunt dureroase. Toate acestea sunt
condiţii negative ale fericirii. Mai trebuie amintită recomandarea de a urma legile
statului pentru a nu suferi rigorile lor, de a sta însă departe de viaţa publică, viaţă care
nu aduce decât tulburări. Fericirea pozitivă o aduce însă contemplarea filosofică,
înţelegerea naturii şi a lumii. Nu se poate face aici o critică a doctrinei epicureice. Ea
este, evident, superioară hedonismului lui Aristipp şi nu este o doctrină a unei plăceri
vulgare. Trebuie observat însă caracterul ei egoist. Chiar contemplarea filosofică,
superioară, este o mulţumire pur personală. Nimic din datoria stoică, din datoria faţă
de alţii pe care ţi-o impune raţiunea morală. Apateia epicureică prezerva liniştea
individuală. Apateia stoică dă liniştea necesară pentru a-ţi face datoria, aşa cum o
cere raţiunea morală, fără considerare faţă de urmările pe care ea le poate avea.
Epicureismul este cea mai consecventă doctrină, dacă fericirea proprie, într-un sens
strict, este considerată ca singurul bun suprem: atunci nu ai de făcut decât de a
elimina tot ce o tulbură şi viaţa frugală şi consacrată meditaţiei intelectuale pe care o
recomandă Epicur este atunci cea mai perfectă. Dar dacă fericirea este virtute şi
împlinire a datoriei faţă de alţii, şi dacă realizarea acestei datorii este bunul suprem,
atunci doctrina epicureică apare ca ceva restrâns. De aceea doctrina stoică a putut fi
considerată de creştinism ca o doctrină precursoare; mila, datoria faţă de ceilalţi,
ajutorul celorlalţi treceau, mai ales în stoicismul roman, pe primul plan al reflexiunii
şi acţiunii morale; dar doctrina epicureică, cu atacul ei contra zeilor şi cu egoismul
unei satisfacţii strict individuale, a fost totdeauna - pe drept - condamnată de creştinism.
În Poemul naturii, Lucreţiu expune doctrina maestrului său. El vrea să vindece
pe oameni de frica zeilor şi a morţii, prin descrierea strălucitoare, în 6 cărţi, a liniilor
mari de evoluţie ale naturii, ale profesionalului şi ale culturii sale. Contemplarea
naturii şi a morţii duce la linişte şi liniştea dă o valorificare calmă a vieţii. Ataraxia
epicureică este astfel realizată prin privirea justă asupra lucrurilor.
MARCU AURELIU
Marcu Aureliu, împăratul filosof, s-a născut la Roma
în 121 d. Chr. dintr-o familie burgheză. Are - adolescent - o
fire meditativă, o natură mai mult raţională decât afectivă; îi
place o viaţă simplă şi retrasă; trebuie insistenţa mamei sale
ca să nu doarmă pe jos, voind să se deprindă cu suferinţa
fizică. Caracterul său este dominat de simţul datoriei.
Adoptat de Antonin, el trebuie să-şi ia asupra lui în 161
sarcinile imperiului. După principiile sale filosofice, (el
găsise doctrina cea mai apropiată de natura sa în stoicismul
lui Epictet) el ar vrea o îndreptăţire egală, liberă, a tuturor
supuşilor săi. Epoca sa imperială este însă plină de dificultăţi, este o epocă de
178