etica profesionala

EPICUR
Epicur s-a născut în anul 341 în. Christ., lângă Atena
şi îşi petrece copilăria în insula Samos. Doctrina filosofică
ce l-a reţinut mai mult a fost atomismul lui Democrit. În
305 el fondează, la Atena, într-o grădină, şcoala lui proprie
pe care o conduce, extrem de iubit de discipolii săi, până la
moartea sa, în 270. Doctrina sa era constituită din logică,
fizică şi morală. Logica lui Epicur este simplă: totul este
cunoscut prin simţuri şi dacă avem idei generale despre
lucruri, acestea sunt reziduuri ale impresiunilor noastre
anterioare: nu este deci adevărat, în gândirea noastră, decât ceea ce se poate fonda şi
verifica printr-o percepţie; reprezentările fanteziei noastre sau noţiunile care nu au
această fundare sunt iluzorii. Este deci o logică sensualistă, simplistă. Consecinţele
acestui criteriu de separare între ce este fondat pe simţuri şi deci adevărat şi ce este
iluzoriu servesc ca introducere în doctrina sa etică şi asigură un mijloc pentru a scăpa,
de exemplu, de frica zeilor, sau de tot ce poate să neliniştească, depăşind clipa
prezentă, pentru a ajunge la liniştea ataraxiei.
Fizica sa este şi ea în serviciul eticii. O considerare a naturii trebuie să înlăture
pentru oameni frica şi superstiţia. În general, fizica epicureică urmează teza atomistă,
materialistă, a lui Democrit; lumea este constituită din atomi, elemente materiale.
Există însă câteva deosebiri între atomismul lui Democrit şi cel epicureic. Atomii
sunt, pentru Epicur, prea mici pentru a fi văzuţi, în timp ce Democrit admitea şi atomi
mai mari. Democrit explica mişcările atomilor prin lovire, în timp ce Epicur le
explica prin cădere, provocată de gravitate, de greutatea lor; cum însă această cădere
este paralelă, trebuie admis că o dată cel puţin câţiva atomi au putut să se deroge din
această mişcare, ca printr-o „declinare” (Lucreţiu: clinamen) să se întâlnească cu alţii
şi să înceapă astfel procesul de combinare care explică devenirea lumii. Ar fi însă
exagerat a se vedea în acest clinamen, aşa cum au făcut-o unii, un element de libertate
în această fizică materialistă.
În ce priveşte etica, ea are un caracter empirist Plăcerea şi durerea sunt mobilele
acţiunii, nu numai pentru oameni, dar şi pentru animale. Fericirea nu poate consta
decât în fixarea unei plăceri stabile şi în el minarea a tot ce aduce neliniştea, suferinţa.
Este însă mai greu pentru om decât pentru animale de a fi mulţumit; el nu trăieşte
numai în prezent; trebuie eliminate suferinţele trecutului, ale amintirii şi neliniştile
viitorului. Toate acestea se pot face pe cale raţională. Omul dispune de raţiune.
Fericirea raţională nu poate consta pentru el în plăcerile vulgare ale simţurilor sau în
plăcerile momentului, aşa cum o recomanda doctrina hedonistă a lui Aristipp, dar
într-o fericire superioară, raţională, într-o linişte calmă, în ataraxie: „când spunem că
plăcerea este scopul unei vieţi fericite, nu trebuie închipuit că înţelegem să vorbim de
acele feluri de plăceri care se găsesc în plăcerile dragostei sau în lux şi în excesul
meselor copioase, aşa cum au vrut să o insinueze câţiva ignoranţi, ca şi duşmanii
sectei noastre... Această plăcere care este centrul fericirii noastre nu constă în altceva
decât în a avea spiritul lipsit de orice agitaţie şi corpul lipsit de durere” (din scrisoarea
lui Epicur către Meneceu). Etica are pentru Epicur rolul activ şi puterea de a arăta,
177