etica profesionala

demnităţii, care tinde către onoare în mare, i se raportă o oarecare calitate care tinde
la onoare, dar în mic. Poţi anume să ceri să ţi se acorde onoarea care ţi se datorează,
sau mai mult sau mai puţin decât este de dorit. Cel care merge prea departe în această
dorinţă, se numeşte ambiţios, cel care nu merge destul de departe este numit un om
fără ambiţie; pentru cel care ţine însă calea de mijloc, lipseşte o denumire anumită.
Tot aşa în ceea ce priveşte calitatea însăşi, ea nu are nume, aceea a ambiţiosului se
numeşte însă ambiţie şi de aceea amândouă extremele ridică aici pretenţia de a fi
calea de mijloc şi chiar noi numim pe cei care ţin aicea mijlocul când ambiţioşi când
lipsiţi de ambiţie şi avem un cuvânt de laudă când pentru cei ambiţioşi, când pentru
cei care nu sunt ambiţioşi. Şi în mânie există un exces, o lipsă şi un mijloc, fiindcă
însă limba nu are aproape nici un cuvânt pentru aceasta, vom numi pe omul care
păstrează calea de mijloc blând şi media va fi numită blândeţe... Dintre extreme, acela
care o are în prea mare măsură va fi numit mânios, acela care o are prea puţin, nemânios.
Mai sunt şi alte trei mijlocii, care într-o oarecare privinţă se acordă una cu alta, dar în
alte privinţe sunt diferite. Ele se referă toate la raporturi sociale, în viaţă şi în acţiuni, şi
se deosebesc prin aceea că una se raportă la adevăr, celelalte două la plăcut, mai întâi la
plăcerile glumelor şi apoi la ce este plăcut în alte relaţii (sociale). Şi aici trebuie să
spunem, ca s-o recunoaştem cât mai clar, că drumul de mijloc este în toate ce trebuie
lăudat mai mult şi că extremele nu sunt de lăudat, dar de condamnat. Pentru cele mai
multe însuşiri lipsesc şi aici denumirile; vom căuta totuşi pentru mai multă claritate să le
dăm un nume ca şi celorlalţi. În ceea ce priveşte adevărul, cel care ţine calea mijlocie ar
fi numit sincer şi mijlocia, sinceritate. Deformarea ei în sensul excesului este numită
lăudăroşenie şi cel căruia îi aparţine în propriu este numit lăudăros; în sensul lipsei,
ironia, care este o ascundere a unei neştiinţe. În raport cu ce este plăcut în relaţiile sociale
în general, este prietenos cel care uzează de ele într-un fel drept şi mijlocia se numeşte
aici prietenia. Despre cel care-şi dă prea multă osteneală în această privinţă, când el o
face fără interes, se spune că vrea să placă; când el o face din interes propriu, că este
linguşitor. Cel care, în sfârşit, rămâne în urmă în această privinţă, care stă reţinut, ostil în
orice privinţă este numit certăreţ sau încăpăţânat.
Că astfel virtutea este o cale de mijloc şi în ce sens, că, mai departe, ea este
mijlocia între două erori, a excesului şi a lipsei, că, în sfârşit, ea constă în aceasta
fiindcă urmăreşte mijlocia în ceea ce priveşte sentimentele sau acţiunea, am discutato
în mod suficient. De aceea este şi greu să fii virtuos. Căci a nimeri mijlocul este, în
orice lucru, greu. Aşa, de exemplu, nu poate orişicine să găsească centrul unui cerc, ci
numai acela care ştie să o facă. În acest fel fiecare poate şi este mai uşor să fie
mânios, sau să risipească bani, dar ca să dea bani cui trebuie şi atâta cât trebuie, şi
cum şi de ce şi cum trebuie, aceasta nu este darul fiecăruia şi nu este uşor. De aceea şi
binele este atât de rar. De aceea el merită să fie lăudat; de aceea este frumos. Cel care
vrea să atingă calea de mijloc trebuie mai întâi să se depărteze de ce este mai opus
acesteia, aşa cum sfătuieşte şi Calypso:„Acolo ţine-ţi căruţa, departe de apa care
clocoteşte şi de vârtej.”
Căci dintre extreme unul este mai rău decât celălalt. Fiindcă însă este greu ca să
nimereşti mijlocia, trebuie ca aşa cum spune... să fim mulţumiţi cu o a doua încercare.
Trebuie apoi să observăm care este tendinţa noastră proprie şi în această privinţă
fiecare este foarte diferit. Felul nostru particular de a simţi plăcerea sau neplăcerea
175