etica profesionala

vrea, aruncând-o de mai multe mii de ori în sus, s-o obişnuieşti cu aceasta. Şi tot aşa
de puţin poate fi învăţat focul să se mişte în jos sau în alt fel decât acela care aparţine
naturii lui. De aceea virtuţile noastre nu ne sunt date de către natură, ci date contra
naturii; dar avem dispoziţia naturală ca să le primim în noi. Această dispoziţie nu
devine însă realitate decât prin obişnuinţă... în acest fel, construind, devii un constructor,
cântând din chitară, devii un chitarist; tot aşa prin acţiunea dreaptă devenim
drepţi, prin observarea măsurii devenim măsuraţi, prin acţiuni de curaj curajoşi...
Apoi, fiecare virtute se naşte din aceleaşi cauze prin care ea este şi distrusă, tot aşa
cum este cazul despre artă. Cântând din chitară poţi să devii un bun chitarist, dar şi un
rău chitarist; cine construieşte bine, devine prin aceea un arhitect, cel care construieşte
rău, un arhitect rău... Tot aşa se întâmplă şi cu virtutea; prin purtare, în relaţii
de comerţ, poţi să devii drept sau nedrept; prin modul de a ne comporta în pericole şi
prin obiceiul de a tremura în faţa lor sau de a le înfrunta, devenim laşi sau curajoşi. Şi
tot aşa este cu dispoziţiunile noastre către dorinţă sau supărare. Unii vor deveni
cumpătaţi şi blânzi, iar ceilalţi neînfricaţi şi furioşi, după cum ei se comportă într-un
fel sau altul în asemenea cazuri, cu un cuvânt din acţiuni asemănătoare se dezvoltă
acelaşi habitus. De aceea trebuie să ne dăm osteneală ca să dăm acţiunilor noastre un
caracter definit, căci numai prin acest caracter se formează şi habitus-ul. Şi de aceea
nu este puţin important dacă te obişnuieşti într-un fel sau altul, chiar din tinereţe.
Etica către Nicomac
VIRTUTEA ESTE CALE DE MIJLOC
Virtutea este aşadar un habitus (obişnuinţă) a alegerii care, după noi, ţine calea
măsurată de mijloc, ea fiind determinată de raţiune şi aşa cum ar stabili-o un om
înţelept. Mijlocul este ce se găseşte între două habitus-uri greşite; între greşeala excesului
şi a lipsei. Ea este însă mijlocie şi în măsura în care alege între sentimente şi acţiuni,
pe când greşeala în această privinţă este că măsura dreaptă nu este atinsă, ci depăşită.
Cu privire la sentimentele de frică şi încredere, mijlocia este curajul. Ce păcătuieşte
aici prin exces nu are, când se întâmplă din lipsă de frică, un nume special,
cum se întâmpla şi cu altele că nu au numire proprie. Dacă este făcut însă printr-un
exces de frică şi o lipsă de încredere, este numit laşitate. În ceea ce priveşte sentimentele
plăcerii şi ale neplăcerii - nu totuşi la toate şi mai puţin la sentimentele
neplăcute - calea mijlocie este cumpătarea, excesul este desfrâul sau necumpătarea.
Profesionalii care ar da prea puţin pe sentimentele de plăcere se găsesc rai. De aceea
nici aici nu s-a dat un nume special. Noi îi vom numi insensibili. În chestiunile
băneşti, în a da sau a lua, calea de mijloc este dărnicia. Excesul şi lipsa însă, este
risipă şi zgârcenie, şi anume în acest fel că amândouă greşelile se referă la ambele
extreme: risipitorul dă prea mult şi ia prea puţin, avarul din contră, ia prea mult şi dă
prea puţin; aceste date sumare şi generale pot fi deocamdată suficiente. Mai sunt în
chestiuni de bani şi alte calităţi ale caracterului: largheţea ca medie. (Acesta se
deosebeşte de cel darnic; la el este vorba de ceva mare, la celălalt de ceva mic) apoi
ca exces: căutarea, lipsită de gust, de a epata; în fine, ca lipsă micimea de suflet. În
raport cu onoarea şi ruşinea, calea mijlocie este demnitatea, excesul se numeşte
închipuire, lipsa este a celuia ce se târăşte. Dar, după cele spuse înainte, după cum
dărnicia a cărei caracteristică este că activează în mic, se raportă la largheţă, tot aşa
174