etica profesionala

VIRTUŢILE ETICE ŞI DIANOETICE
Fiindcă fericirea este o activitate a sufletului conformă cu virtutea cea mai
perfectă, trebuie să facem din studiul virtuţii obiectul cercetării noastre; atunci vom
putea înţelege mai bine ce este fericirea. Iar adevăratul om de stat pare a se îngriji şi
el mai mult de virtute, fiindcă vrea să facă pe cetăţeni virtuoşi şi ascultători faţă de
legi. Prin virtutea omenească noi nu înţelegem numai abilitatea corpului, dar şi pe
aceea a sufletului, după cum prin fericire înţelegem o activitate a sufletului. Dacă este
însă aşa, omul de stat sau cel care predă ştiinţe sociale trebuie să fie familiarizat într-o
oarecare măsură cu ştiinţa sufletului, tot aşa cum acela care vrea să vindece ochii sau
alte părţi ale corpului trebuie să cunoască construcţia lui. Şi încă acela mai mult decât
acesta, fiindcă arta politică este mult mai preţioasă şi mai utilă decât aceea a
medicinii... Ceva din ştiinţa sufletului este însă tratat în mod satisfăcător în scrierile
exoterice (de popularizare) şi poate să găsească întrebuinţare aici, de exemplu că
sufletul are o parte raţională şi o parte neraţională. Dacă aceste două părţi se disting
una de alta, ca părţile corpului sau ca tot ce poate fi împărţit, sau dacă ele sunt
inseparabile prin natura lor... ca şi partea interioară şi exterioară a marginii cercului,
este indiferent pentru scopul nostru. În capacitatea neraţională este iar o parte care
este comună oricărui lucru viu şi anume capacitatea vegetativă, principiu al hrănirii şi
al creşterii. Aceasta însă, evident, este perfectă în mod general şi nu specific
omenesc: căci această parte şi capacitate pare a fi activă mai ales în somn; în somn
însă ce este bine şi ce este drept, este cel mai puţin recunoscut... Dar destul despre
aceasta şi să lăsăm facultatea vegetativă, fiindcă ea nu ia prin natura ei nici o parte la
virtutea omenească. O altă parte a sufletului pare însă a fi şi ea fără raţiune, dar având
totuşi în anumite privinţe raporturi cu raţiunea. Noi lăudăm anume raţiunea şi partea
raţională a sufletului la cei cumpătaţi şi la cei necumpătaţi, căci acestea sfătuiesc
drept şi duc către bine. Experienţa însă ne învaţă că un alt principiu în afară de raţiune
este înrădăcinat în cei amintiţi (mai sus), care se opune şi este în luptă cu aceasta. Ca
şi membrele paralizate, pe care, dacă vrei să le mişti la dreapta, se mişcă din contra la
stânga, aşa şi nu altfel se petrec lucrurile şi cu sufletul. Dorinţele celui necumpătat
tind la opusul a ceea ce sfătuieşte raţiunea, numai că această inversiune este aparentă
când este vorba de corp şi nu este, când este vorba de suflet. Cu toate acestea, putem
fi convinşi că şi în suflet există ceva în afară de raţiune care se opune acesteia şi se
războieşte cu ea. În ce măsură aceasta este deosebită de raţiune este aici indiferent...
După aceste distincţii va fi împărţită şi virtutea. Dintre virtuţi, vom numi pe unele
virtuţi dianoetice sau virtuţi ale raţiunii, pe celelalte, virtuţi etice sau morale. Virtuţile
raţionale sunt înţelepciunea, înţelegerea şi cuminţenia, virtuţile morale sunt dărnicia
şi măsura, căci atunci când vorbim despre un caracter moral noi nu spunem că este
înţelept sau înţelegător, dar că este blând sau măsurat. Noi lăudăm însă şi tendinţa
către înţelegere. Dar o tendinţă (habitus) şi mai de lăudat încă va fi numită virtute.
Dacă după aceasta, virtutea este de două feluri: o virtute a raţiunii şi o virtute
morală, atunci prima apare şi se dezvoltă prin învăţătură şi are nevoie pentru aceasta
de experienţă şi de timp, virtutea morală însă se capătă prin obişnuinţă. De aici se
vede însă că nici una din virtuţile etice nu este dată de către natură, căci nimic din ce
aparţine naturii nu poate fi schimbat prin obişnuinţă. Piatra, de exemplu, care prin
natura ei se îndreaptă în jos, nu poate fi obişnuită să se mişte în sus; chiar dacă ai
173