etica profesionala

vedem că el este un altul în orice activitate sau artă, altul în medicină, altul în
strategie ş.a.m.d. Ce este acum bunul propriu al fiecăreia dintre acestea? Acela pentru
care în fiecare dintre ele se fac toate celelalte în medicină ar fi sănătatea, în strategie
victoria, în arta construcţiei - casa şi în celelalte arte iar altceva şi în orice acţiune sau
voinţă, scopul ei. Acesta este întotdeauna cel pentru care se face tot restul. Dacă
există un scop pentru tot ce face obiectul unei acţiuni omeneşti, acesta este bunul
intenţionat prin acţiune şi dacă sunt mai multe, acestea. Astfel, cercetarea noastră a
ajuns pe acest drum la acelaşi rezultat. Totuşi trebuie să încercăm să lămurim aceasta
mai bine, fiindcă scopurile sunt fără îndoială multiple şi câteva dintre ele nu sunt
voite decât pentru alte scopuri, de exemplu bogăţia, flautul şi în general instrumentul;
apare atunci ca evident că nu pot fi toate scopuri finale, în timp ce Bunul Suprem
trebuie să fie un scop final şi ceva perfect. Dacă, aşadar, nu există decât un scop final,
atunci trebuie să fie cel căutat şi dacă sunt mai multe, acela între ele care este scop
final în sensul cel mai înalt. Prin scopul final în sensul cel mai înalt, înţelegem pe
acela care este dorit pentru el însuşi şi nu este dorit niciodată în vederea altui lucru, în
opoziţie cu cel care este dorit pentru altceva; şi pentru acela care nu este voit în vederea
altui lucru şi pentru el însuşi, adică un scop final absolut şi împlinit în mod absolut
şi care nu este niciodată voit decât pentru el însuşi şi niciodată pentru alt scop.
O asemenea natură nu pare însă a aparţine decât fericirii. Noi o voim întotdeauna
pentru ea însăşi, niciodată în vederea altui lucru, în timp ce onoarea, plăcerea,
înţelegerea şi orice altă virtute sunt dorite desigur şi pentru ele însele (căci chiar dacă
n-am căpăta nimic altceva de la ele, totuşi le-am dori), dar le dorim şi în vederea
fericirii, în credinţa că o vom căpăta prin ele. Fericirea, din contră, nu este dorită de
nimeni în vederea celor buni şi în general nu este căutată de nimeni în alt scop.
Am spus că fericirea nu este un habitus. Altfel ar putea s-o aibă şi acela care
doarme toată viaţa lui şi care duce numai o existenţă vegetativă sau şi un om pe care
l-ar lovi cele mai mari nenorociri. Dacă însă aceasta nu ne poate mulţumi şi dacă noi
am aşezat-o, aşa cum a fost spus în cercetările noastre anterioare, într-o activitate mai
determinată şi dacă, mai departe, activităţile sunt de dorit sau în mod necesar şi ca
mijloace, sau pentru ele însele, atunci fericirea trebuie înţeleasă, evident, ca o
activitate care este de dorii pentru ea însăşi şi nu în vederea uneia dintre acelea care
sunt de dorit numai ca mijloace, în fine, sunt încă de dorit activităţile, prin care nu
căutăm altceva decât însăşi acţiunea. Acţiunile virtuoase par să aibă, desigur, acest
caracter. Fiindcă o acţiune frumoasă şi în acord cu virtutea este de dorit pentru ea
însăşi, în timp ce distracţiile care servesc plăcerii nu sunt de dorit decât ca mijloc.
Fericirea nu constă de aceea în satisfacţie. Ea nu constă în joc sau glumă. Ar fi
contradictoriu ca destinul nostru final să fie joc şi glumă şi ca osteneala şi suferinţa
unei vieţi întregi să aibă ca scop numai jocul. Noi urmărim aproape totul ca mijloace,
afară de fericire, fiindcă ea este scopul. Însă pare prosteşte şi cu totul copilăresc ca să
lucrezi şi să te străduieşti în vederea unor jocuri de copii. Jocul este un fel de recreaţie
şi avem nevoie de recreaţie pentru că nu putem lucra încontinuu. Dar recreaţia nu este
un scop, fiindcă ea este numai în vederea activităţii. De aceea viaţa fericită pare a fi o
viaţă conformă virtuţii, aceasta este însă o viaţă de muncă serioasă şi nu de jocuri
vesele.
Etica către Nicomac
172