etica profesionala

soarelui refuză întâi să vadă, ochii îl dor; contemplarea ideilor cere o obişnuinţă
progresivă, dar odată ce a văzut lumina şi lucrurile adevărate - prizonierul nu mai
vrea să se întoarcă în peşteră; întrecerile de acolo - între cei ce disting mai bine sau
mai rău umbrele - îi sunt indiferente; orice altă soartă este preferabilă; el ştie acum că
realitatea adevărată nu este aceea a umbrelor, a sensibilului, dar aceea care se
descoperă inteligenţei. Mitul cavernei conţine teoria platonică a adevărului dar şi
imaginea întregului proces de formare a locului prin care se ajunge la viaţa filosofică.
De fapt, la cunoştinţa ideilor ajungem prin multe etape (pe care Platon le descrie în
Republica), şi care împreună formează o dialectică ascendentă a spiritului. Opinia este o
primă treaptă. Cunoştinţa logică, discursivă, prin noţiuni este o treaptă superioară.
Pentru a percepe însă esenţele înseşi ale lucrurilor, trebuie să trecem şi dincolo de
această ştiinţă prin noţiuni. Această cunoştinţă a ideilor înseşi a lucrurilor este intuitivă;
o întrevedem într-o intuiţie interioară. Platon numeşte această intuiţie reamintire
(anamnesis); este ca şi cum ne-am reaminti de sensul lucrurilor pe care le-am cunoscut
altădată, în altă viaţă sau într-o „călătorie împreună cu zeii”, în „câmpia adevărului”.
Reamintirea nu este deci memoria obişnuită, şi nu trebuie confundată cu ea: este
amintirea, intuiţia lumii inteligibile, a sensurilor esenţiale ale lucrurilor. Cunoştinţa
raţională, dialectică împreună cu cunoaşterea ideilor formează ştiinţa adevărată.
Faţă de lumea inteligibilă, lumea experienţei obişnuite, lumea sensibilă nu este
decât o realizare a ei. Lucrurile „participă” la ideile lor. Toate actele virtuoase
participă la ideea de virtute. Altfel nu ar avea sens; nu ar exista, dacă nu ar exista
ideea la care participă. Dar atunci nu se poate susţine că ideile lucrurilor, care le dau
sensul, sunt mai reale decât ceea ce ne apare nouă ca fiind realitatea însăşi? Nu sunt
lucrurile din lumea sensibilă numai umbre, realizări ale ideilor? Dialectica ascendentă
a dus la cunoaşterea esenţelor lucrurilor, a ideilor, o dialectică descendentă - nu a
cunoaşterii, dar a ordinii în sine a lucrurilor, va duce de la idei la realizările lor
complete sau parţiale în lumea sensibilă.
Lumea inteligibilă cuprinde înţelesurile adevărate ale lucrurilor; dar a înţelege
adevărat înseamnă a justifica; a justifica înseamnă a găsi că este bine. De aceea în lumea
ideilor, ideea de Bine este ideea supremă din care decurg toate celelalte. Binele este
comparat cu Soarele. Este vorba nu de binele înţeles ca noţiune morală ci de Binele
metafizic, care cuprinde în el şi pe cel dintâi. Ideile dau sensul lor lucrurilor din
experienţă. Binele dă sensul ideilor. A ajunge la această idee a Binelui înseamnă a vedea
lucrurile în plină lumină a soarelui; dacă ideea de virtute, de exemplu, decurge din Bine,
ea are un rost; nu este numai o imaginaţie a noastră. Atunci are rost şi efortul pe care îl
fac spre a o realiza. Spus altfel: Dumnezeu a făcut o lume care se justifică, o lume bună.
Filosofii ajung la contemplarea esenţelor şi a ideii de Bine numai în măsura în
care ei se pot descătuşa de corpul lor. Acesta este marea piedică pentru suflet. El
menţine sufletul în lumea simţurilor, a aparenţelor; îi limitează elanul către ştiinţă,
către virtute, către Bine; îi tulbură privirea sa. De aceea - în Phaidon - Socrate nu
speră să ajungă la cunoştinţa desăvârşită decât atunci când sufletul va părăsi definitiv
corpul. Fiindcă sufletul este nemuritor. El este simplu; pe când corpul este compus şi
supus pieirii. Sufletul a existat totdeauna; faptul că înţelegem ideile printr-o reminiscenţă
arată că le cunoaştem din altă viaţă. Sufletul intră în corp şi ia parte astfel la
devenirea lucrurilor în lumea sensibilă, dar nu se confundă niciodată cu corpul de
165