etica profesionala

Călătoria lui lungă îl duce la Cyrene, unde matematicianul Theodorus îl iniţiază în ştiinţa
sa, apoi în Egipt, în fine în sudul Italiei şi Sicilia. La curtea tiranului Dionysios, Platon,
prieten cu cumnatul acestuia, Dion, încearcă să pună în practică concepţia sa despre
cetatea ideală. Dion este exilat şi Platon este vândut ca sclav; răscumpărat de către
filosoful Annikeris, - din nou la Atena - el fondează, la vârsta de 40 ani, şcoala sa,
Academia; metoda întrebuinţată era discuţia socratică; mai târziu s-au predat şi cursuri.
Moartea lui Dionysios, căruia îi urmează Dionysios cel tânăr îi dă lui Platon speranţa că,
de data aceasta, va putea realiza la Siracuza concepţiile sale politice. El face încă două
călătorii în Sicilia, fără însă să reuşească a-şi vedea ideile realizate. Întors iar la Atena, el
continuă, până la moartea lui (80 de ani), învăţământul său în Academie.
Dialogurile platonice se împart de obicei în: 1. dialoguri de tinereţe: Apologia
lui Socrates şi Kriton, Euthyphron (despre evlavie), Laches (despre curaj), Clmrmides
(despre măsura ca virtute) Lysis (prietenie şi dragoste); 2. dialoguri din perioada de
tranziţie (în special, contra sofiştilor), Gorgias (despre retorică), Menon (dacă
virtutea se învaţă), Euthydemos, Hippias I (contra sofiştilor), Hippias II (frumuseţea),
Kratylos (filosofia limbajului, polemica contra heracliteismului), Menexenos; 3.
dialoguri din maturitate: Banchetul (Symposion) (dragostea platonică), Phaidon
(nemurirea sufletului), Phaidros (frumuseţea ca idee morală), Politica - (Republica)
(problema statului ideal); 4. dialoguri din epoca bătrâneţii: Theailetos (problema
ştiinţei), Parmenides (problema unului şi multiplului), Sophistes (continuare la
Theaitetos), Philebos (morală), Timaios (cosmogenie), Politikos (omul de stat),
Kritias (mitul originii omenirii) şi Legile.
Primele dialoguri platonice tratează în special teme de morală, şi doctrina
platonică nu se deosebeşte încă suficient de cea socratică; dialogurile de maturitate
aduc însă doctrina proprie a lui Platon, aceasta se dezvoltă ca o sinteză a întregii
gândiri greceşti anterioare şi cu o măreţie de viziune care a rămas unică în istoria
filosofiei. Teza esenţială a doctrinei platonice constă în afirmarea realităţii unei lumi
a ideilor care conţine esenţele, modelele tuturor lucrurilor din lumea noastră dată, a
adevărului acestora. În Republică, în „alegoria peşterii”, Platon arată în ce sens
trebuie înţeleasă această lume inteligibilă; prizonierii, legaţi într-o peşteră, nu văd
niciodată lumina Soarelui; ei văd doar umbrele obiectelor din afară, proiectate pe
pereţii peşterii de către un foc; între prizonieri unii disting trecerea umbrelor cu mai
multă perspicacitate; memoria îi ajută să recunoască ordinea în care se perindă, de
obicei, obiectele. Alegoria este următoarea: peştera este lumea sensibilă, lumea
noastră obişnuită, prizonierii suntem noi: ni se pare că această lume este singura
reală. Lipsiţi de „lumina soarelui”, nu cunoaştem decât lucrurile ei fără a ne putea da
seama de sensul, de adevărul lor ultim. Noi nu vedem în mod obişnuit decât un aspect
superficial al lucrurilor, cunoştinţele noastre obişnuite servesc vieţii: dar această
cunoaştere nu ne va da niciodată înţelegerea ultimă, metafizică, a lucrurilor. Nu ne va
arăta decât devenirea lor, producerea lor actuală. Sensul lucrurilor constă în ideile, în
esenţa lor; degeaba vom privi, de exemplu: corpurile frumoase sau acţiunile
virtuoase, drepte. Nu le vom înţelege sensul adânc până ce nu ne vom ridica la ideea
de frumos în sine, sau la ideea de dreptate. Platon insistă asupra greutăţii cu care ne
despărţim de lumea sensibilă pentru a ne ridica până la contemplarea ideilor; în
acelaşi fel, prizonierul care este smuls din peşteră şi adus cu forţa către lumina
164