etica profesionala

acei care ştiu să se poarte bine în primejdii? - Nu, fireşte. - Şi numeşti fricoşi pe cei
care se poartă rău când dau de ele? - Dacă nu pe ei, pe cine alţii? - Fiecare se poartă
în primejdie cum crede că se cuvine? - Cum ar putea să se poarte altfel? - Cei care se
poartă rău, ştiu cum se cade să se poarte? - Nu, fireşte. - Aşadar cei care ştiu, se şi pot
purta bine? - Da, şi numai ei. - Dar cei care cunosc felul de a se purta în mijlocul
primejdiei, se poartă rău în astfel de împrejurări? - Nu cred. - Cei care se poartă rău,
sunt, aşadar, cei care nu cunosc acest lucru? - E de crezut, zise el. - Prin urmare, cei
care ştiu să se poarte bine în împrejurările primejdioase şi grozave, sunt oameni
curajoşi, iar cei care nu ştiu, sunt fricoşi? - Mi se pare că da.”
Socrate socotea regalitatea şi tirania ca două puteri, însă făcea între ele o
deosebire: numea regalitate o putere încuviinţată de oameni şi orânduită potrivit
legilor Statului; înţelegea, dimpotrivă, prin tiranie puterea care se impune în contra
voinţei cetăţenilor şi care nu are alte legi decât bunul plac al tiranului; mai numea
aristocraţie Statul cârmuit de cetăţeni potrivit legilor, iar plutocraţie guvernul în care
cârmuitorii se aleg după cens, pe când înţelegea prin democraţie Statul în care puterea
e în mâna tuturor cetăţenilor.
Dacă-l contraziceai în ceva fără să aduci dovezi limpezi, sau dacă spuneai, fără să
dovedeşti, că cutare cetăţean e mai înţelept sau mai iscusit om politic sau mai curajos
decât cel de care vorbea el, aducea toată discuţia spre principiul fundamental, cam în
chipul următor: „Spui că omul de care vorbeşti atâta de bine, e cetăţean mai de ispravă
decât acel pe care-1 laud eu? - Da. - De ce să nu vedem de la început după ce putem recunoaşte
un bun cetăţean? - Ba, să vedem. - Când e vorba de mânuirea banilor publici, nu va
fi pus oare la loc de frunte cel care va îmbogăţi Statul? - Fără îndoială. - Iar, în război, cel
care-şi va face ţara să biruiască pe duşman? - Fireşte. - Iar cu prilejul unei solii, cel care va
schimba pe duşmani în prieteni ai ţării sale? - Se înţelege. - Iar în adunarea poporului, cel
care va potoli răscoalele şi va aduce buna înţelegere? - Sunt de o părere cu tine”.
Aducând astfel toate întrebările spre obârşia lor, adevărul ieşea la iveală chiar
pentru cei care îl contraziceau. Când ţinea câte o cuvântare mai lungă, pornea de la
lucruri recunoscute îndeobşte, încredinţat că acest fel de judecată nu dă greş
niciodată; şi nu ştiu pe nimeni care să se fi priceput mai bine ca el să facă pe auditor
să fie de aceeaşi părere cu el. Mai spunea că Homer îl numise pe Ulise orator sigur de
sine, pentru că ştia să-şi tragă judecăţile din ideile recunoscute de toţi profesionalii.
Se vede, din cele spuse mai sus, că Socrate arăta prietenilor părerile sale, într-un
chip foarte simplu. Le arăta până unde trebuie să meargă cu învăţătura un om
luminat: de pildă, el îi sfătuia să înveţe atâta geometrie, câtă le trebuie să poată
măsura fără greş o bucată de pământ pe care vor s-o cumpere, s-o vândă, s-o împartă
sau s-o lucreze; el spunea că e aşa de uşor acest lucru, că numai cu puţină osteneală
poţi să ajungi a cunoaşte mărimea pământului şi felul de a-l măsura. Nu era de părere
să se meargă cu învăţătura geometriei până la problemele cele mai încâlcite; el nu
găsea în asta nici un folos, nu că nu le-ar fi cunoscut el, ci fiindcă era încredinţat că
cercetarea problemelor ăstora ajunge să mistuie viaţa unui om şi să-l îndepărteze de la
alte învăţături folositoare.
El îi sfătuia să înveţe numai atâta astronomie câtă le trebuie ca să-şi dea seama
de părţile nopţii, ale lunii, ale anului, când vor face vreo călătorie pe uscat sau pe
mare sau când vor fi paznici şi de atâtea alte lucruri care se întâmplă noaptea, în
162