etica profesionala

universală ce se răsfrînge asupra tuturor oamenilor. Aceste două caracteristici sînt
legate indisolubil între ele.
Unitatea dintre libertatea voinţei şi universalitate (obiectivitate, necesitate,
importanţă generală) formează particularităţile caracteristice ale moralei. Morala nu
poate fi identificată cu arbitrarul, ea posedă o logica proprie, tot atît de severă şi
obligatorie ca logica proceselor naturale. Ea există sub forma unor legi şi nu permite
nici o excepţie de la ele. Însă aceste legi sînt instaurate de om, de voinţa lui liberă. În
morală omul este supus, conform opiniei lui Im. Kant, „numai legislaţiei proprii, dar
cu toate acestea şi legii universale” 10 . Morala întruchipează unitatea dintre individual,
personal, obiectiv şi universal. Ea reprezintă autonomia voinţei, legislaţia ei proprie.
Este oare posibil ca omul singur să-şi impună sie şi regula comportării şi în acelaşi
timp această regulă să fie universală, obiectivă şi semnificativă pentru toţi?
În gîndirea filosofică s-au cristalizat trei tipuri de rezolvare a acestei contradicţii.
Unul din ele neagă universalitatea moralei şi consideră că morala poate obţine explicaţie
prin particularităţile condiţiilor de viaţă ale profesionalului şi poate fi interpretată ca
expresie a unor interese sociale, a unui fel de plăcere, a etapei evoluţiei biologice.
În viaţa cotidiană, o atare abordare emană din viziunea că fiecare om sau un
grup social posedă o moralitate proprie. O altă extremă a tratării problemei în cauză
constă în negarea autonomiei personale la interpretarea moralei ca expresie a voinţei
divine, a legii cosmice sau a necesităţii istorice. Un exemplu elocvent în această
privinţă este concepţia conform căreia poruncile morale sînt date de la Dumnezeu.
Al treilea tip de abordare, care poate fi numit „sintetic”, şi ţine să unească în mod
logic, printr-un mijloc necontradictoriu, nişte caracteristici morale, care în mod
aparent se exclud reciproc. Cea mai productivă în acest sens este formularea regulii
de aur a moralităţii: „(Nu) fă altuia ceea ce (nu) îţi place să ţi se facă ţie! ”.
Regula de aur este o lege fundamentală a moralităţii; ea este adeseori identificată
cu însăşi moralitatea. Ea a apărut la mijlocul primului mileniu înainte de Hristos şi a
marcat o cotitură radicală a omenirii sub semnul căreia civilizaţia noastră trăieşte pînă
în prezent. Ea a apărut concomitent în cadrul diferitelor culturi: în China antică (la
Confucius), în India antică (la Buddha), şi în Grecia antică (la cei şapte înţelepţi), dar
prin nişte formulări uimitor de asemănătoare. De îndată ce a apărut, regula de aur a
intrat în cultură ca o tradiţie filosofică şi, totodată, în conştiinţa socială şi s-a
materializat la multe popoare în proverbe.
Iniţial, regula de aur a moralităţii avea în mod preponderent o formă negativă,
spre exemplu, în proverbul românesc: „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face!”. Ulterior,
forma negativă s-a completat cu o formă pozitivă. Într-o formă deplină şi desfăşurată
ea este reprezentată în Noul Testament. În Evanghelia după Matei este scris: „Ci toate
cîte voiţi să vă facă vouă profesionalii, asemenea şi voi faceţi lor” 11 , iar în Evanghelia
după Luca citim: „şi precum voiţi să vă facă vouă profesionalii, faceţi-le şi voi
asemenea” 12 . Regula de aur a moralităţii cere de la om ca el, în relaţiile sale cu alţi
oameni, să se conducă după acele norme după care el ar vrea să se conducă alţi
10 Ibidem, p. 23.
11 Biblia sau sfînta scriptură. Bucureşti: Ed. Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1996.
Matei, 7:12.
12 Ibidem, Luca, 6:31.
16