etica profesionala

se simtă bine în preajma ta. Prin urmare, bunele maniere îşi au rădăcinile într-un
sentiment uman profund, care tinde spre o armonie între comportare şi etică, între
frumuseţea caracterului uman şi moralitatea sa. Pornind de la premisa că fiecare
dintre noi este unic, se poate afirma că fiecare dintre noi are dreptul de a fi respectat.
Dar de acelaşi respect trebuie să se bucure şi cei din jur. Numitorul comun este acela
de a-l face să se simtă bine pe cel din preajma ta, de a nu-l deranja pe semenul tău.
Prima carte propriu-zisă de bune maniere se crede că a fost scrisă în preajma
anului 2.400 i. Hr. de către edilul Egiptului Ptah-hotep, primul ministru din perioada
de domnie a lui Djedkare Isesi în cea de-a Cincea Dinastie. Bazele codului bunelor
maniere, cum îl cunoaştem astăzi, se întrevăd în antichitate, atunci cînd s-a inventat
un spaţiu civic al gestului (agora, forumul, teatrul), precum şi arta utilizării lui, arta
oratoriei. Anticii puneau un accent deosebit pe mişcările corpului, deoarece ei
considerau că prin acestea individul îşi exprimă nobleţea şi perfecţiunea spiritului.
Gesturile trebuiau să urmeze o linie mediană, să nu fie nici domoale, dar nici foarte
iuţi – de fapt, aceasta şi exprimă faimosul proverb roman: „mediocritas optima est”
sau una dintre legile păstrate la Templul lui Apollo din Delfi: „Nimic prea mult”.
Evul Mediu a venit cu o percepţie uşor diferită – gesturile erau expresia unei
realităţi ascunse, descriau interiorul persoanei, îi caracterizau sufletul, viciile, slăbiciunile
şi virtuţile. În exteriorul corpului, printr-o atitudine disciplinată a gesturilor, omul se
putea modela, putea deveni mai bun. Astfel, se simte influenţa pe care viziunea creştină
asupra unei divinităţi omnisciente şi omniprezente o avea asupra oamenilor – omul,
chiar dacă este lipsit într-o conjunctură de compania semenilor săi, este totuşi
supravegheat în permanenţă de Dumnezeu, iar gesturile sale nu-i mai vizează doar pe
ceilalţi, ci şi un transcendent, faţă de care trebuie păstrată o anumita ţinută. Poate tocmai
de aceea, inclusiv astăzi, se consideră că manierele trebuie respectate indiferent dacă
individul se află în spaţiul public sau în intimitate. Fireşte, funcţia ordonatoare şi morală
a gesturilor şi-a mai pierdut din substanţă, odată cu trecerea timpului, şi multe din
normele care guvernau societatea în perioada medievală au obţinut valenţe metaforice.
Lipsa politeţii din societăţile mileniului trei are o explicaţie foarte întemeiată:
dintotdeauna bunele maniere au coexistat cu tentaţia oamenilor de a se opune regulilor
impuse de politeţe, deoarece, la o primă vedere, acestea par restrictive, inutile şi
inventate să îngrădească libertatea de exprimare a individului. Dar, după o scurtă
experienţă de viaţă, mulţi oameni sînt nevoiţi să accepte că bunele maniere nu sînt deloc
de prisos, ci că acestea contribuie în mod substanţial la traiul în bune condiţii cu ceilalţi.
În linii generale, eticheta reprezintă o totalitate de reguli de comportare care
reglementează manifestarea exterioară a interacţiunilor dintre oameni (conduita cu cei
din jur, formele de adresare şi de salutare, comportamentul în locurile publice,
manierele, ţinuta vestimentară etc.). Eticheta reprezintă o parte componentă a culturii
exterioare a persoanei şi a societăţii. Sînt cunoscute diverse tipuri de etichetă: eticheta
diplomatică, eticheta de curte, eticheta „înaltei societăţi” etc. Eticheta se întemeiază
pe legile bunei-cuviinţe, politeţe şi contribuie la elaborarea unei atitudini binevoitoare
şi respectuoase faţă de oameni şi diverse instituţii de stat. În general, eticheta coincide
cu dezideratele generale ale politeţii, tactului şi amabilităţii. În acelaşi timp, nu
trebuie să uităm că respectarea strictă a regulilor exterioare ale adresării faţă de alţi
profesionalii nu exclude reaua-voinţă sau o atitudine nejustificată faţă de ei.
156