etica profesionala

corectitudinii fireşti. Ca virtute creştină, buna-cuviinţa înseamnă evitarea a tot ce poate
constitui pentru persoana proprie şi pentru alţii motiv de ataşare senzuală. „Ci fiecare din
noi să i se facă plăcut aproapelui sau în ceea ce este bun spre zidire” 159 . Desigur, bunacuviinţa
să nu fie falsă şi, artificială, ci reală, smerită, plină de iubire faţă de aproapele,
de respect şi ascultare faţă de conducători, deci condusă de principiile morale.
Mai toata lumea admite că educaţia e ceva bun (chiar dacă principiile şi
metodele ei variază), dar nu e subînţeles că buna-cuviinţă e valabilă şi necesară. Ne
raliem opiniei lui A. Pleşu, care spune că buna-cuviinţa e utilă şi în detaliul zilnic, şi
in marile dezbateri ale veacului. Ea aduce, în orice împrejurare, o notă de politeţe şi
înţelepciune, de natura să facă viaţa suportabilă 160 .
3. Eticheta
Primul lucru la care ne gîndim cînd auzim acest cuvînt poate sofisticat sau poate
aristocratic: „etichetă” este acela că ea ţine de înalta societate, dar nu este deloc aşa.
Eticheta nu este o emblemă a caselor regale sau a elitei intelectuale. Uneori, sintagma ne
duce cu gîndul la epoca victoriană, cînd societatea engleză din ce-a de-a doua jumătate a
secolului al XIX-lea acorda o importanţă crucială codurilor comportamentale. Toţi cei
care nu respectau aceste coduri erau înlăturaţi din cercurile înalte. Cu timpul, exigenţele
s-au diminuat. Din această cauză eticheta sau simbolul unei bune conduite poate părea
acum o idee demodată, dar există. În absolut tot ceea ce facem există o etichetă, fie că
mergem pe stradă sau trimitem un email. În fiecare zi, nu facem decît să demonstrăm
cine sîntem în raport cu lumea înconjurătoare. Respectul pentru ceilalţi este echivalent
cu respectul pentru propria persoană. În timp ce bunele maniere nu vor dispărea
niciodată, definiţia lor se schimbă de la o perioadă la alta. Deci, şi aici există schimbări şi
adăugiri. Spre exemplu, în trecut, atunci cînd un bărbat îi arunca adversarului său
mănuşa, actul său se traducea prin provocare la duel. Dacă accepta duelul, era un
cavaler, chiar dacă exista riscul să îşi piardă viaţa. Dacă refuza, era un laş.
Potrivit Wikipedia, eticheta reprezintă „un cod care influenţează comportamentul
social, potrivit unor norme convenţionale existente într-o societate, într-o clasă socială
sau într-un grup“. De obicei, regulile etichetei sînt nescrise şi reflectă, de fapt, un cod
etic fundamental sau, din contră, poate fi doar o modă. Termenul are origini franceze,
din timpul regelui Ludovic al XIV-lea. Europenii pun accent şi în zilele noastre pe
respectarea comportamentului potrivit, dar în S.U.A., eticheta este considerată de către
unii o barieră, o restricţie inutilă a libertăţii de exprimare. Alţii o respectă, dovadă fiind
afişele postate la intrarea în anumite restaurante din S. U. A.: „No shoes, no shirt, no
service” (accesul nu este permis decît dacă ai o vestimentaţie adecvată).
Normele şi regulile conduitei umane au apărut în etapele timpurii ale dezvoltării
societăţii şi ulterior au fost numite etichetă sau bunele maniere. Ele rezultă din
necesitatea oamenilor de a trăi împreună. Ulterior ele sau acomodat la situaţia
materială a oamenilor şi la locul lor în ierarhia socială. Codul manierelor elegante
este alcătuit dintr-o mulţime de legi, de fapt de convenţii, avînd, toate, un numitor
comun: a nu-l deranja şi a nu-l inoportuna pe semenul tău, ci, dimpotrivă, a-l face să
159 Biblia. Op. cit., Romani, 15:2.
160 Pleşu, A. Nici aşa, nici altminteri nu e frumos. În: Dilema veche, anul II, nr. 101, 23 decembrie, 2005.
155