etica profesionala

aceea, se spune că este de preferat moral un adolescent întîrziat decît un copil prea
ascultător, căci cel dintîi înţelege şi simte mai multe lucruri decît cel de al doilea.
Prin urmare, politeţea nu este întotdeauna o virtute, ci este adesea o calitate formală.
Comparată cu virtutea sau cu inteligenţa, ea nu înseamnă prea mult. Însă, fiinţele
inteligente şi virtuoase nu sînt scutite nici o dată să fie cuviincioase în relaţiile lor cu
ceilalţi. Aşa că este bine ca fiecare să înveţe să se comporte politicos cu semenii săi.
2.Buna-cuviinţă
Deseori unele acţiuni săvîrşite de oameni nu pot fi calificate ca imorale, dar ele
pot fi calificate ca ceva ce se află în contradicţie cu regulile bunei cuviinţe. Spre
exemplu, a fi necuviincios într-o colectivitate cu regulile ei, a striga pe cineva de pe
partea opusă a străzii, a vorbi unei femei cu mîinile în buzunar, a intra în pantaloni
scurţi la un concert de muzică simfonică, sînt necuviinţe, nu imoralităţi. Ar fi vorba
de conduite civilizate, caracteristice grupurilor şi comunităţilor, fixate în formule
ipotetice şi care nu cer decenţă, discreţie şi toleranţă, concrete.
Bunul-simt, buna-cuviinţă şi comportamentul civilizat în societate nu pot fi
separate de moralitate, căci o conduită frumoasă este şi morală şi ceea ce este moral este
frumos. Considerăm deci că profilul moral, cinstea, corectitudinea şi celelalte
componente ale sale fundamentează atitudinea profesionalului în relaţiile sociale şi
definesc ceea ce numim demnitate umană, iar politeţea ii adaugă distincţie şi eleganţă.
Regulile bunei-cuviinţe, în opinia lui Gh. Mihai şi R. Motică, sînt de o mare
diversificate, clasificabile în general-empirice, valide pentru o comunitate naţională,
pentru o rasă, pentru un mediu urban sau rural, particular-empirice, pentru o zonă, pentru
o categorie socioprofesională 158 . Ele provin şi se integrează într-o tradiţie: cuviincios e
să-l întrebi pe musafir dacă nu doreşte să mănînce, în Moldova şi dacă nu doreşte să se
odihnească în Crişana. Unii autori susţin că regulile bunei-cuviinţe nu au un fundament
raţional, ca şi cum ele ar izvorî din instinct sau din intuiţie. Spre exemplu, este cuviincios
ca bărbatul să urce scara înaintea femeii şi aceasta se fundează pe un temei raţional.
Totodată, este cuviincios să ai deschis butonul radioului din apartamentul tău astfel încît
să nu obligi pe vecin să asculte preferinţele tale muzicale şi nu se poate spune că nu e
raţional. Nimic nu e mai atrăgător decît un fermier îmbrăcat în propriile haine de
bluegens, dar e necuviincios aici ca un student să intre în amfiteatru cu bluegeans,
imitaţie de cataramă, o eşarfă la gît şi cercei în urechi şi e cuviincios acolo, căci fiecare
lucru trebuie să rămînă la locul lui. Nu e cuviincios să-ţi treci mîna prin păr la restaurant
sau cînd discuţi cu cineva, ceea ce e iarăşi de înţeles.
Unele reguli ale bunei-cuviinţe au fost codificate sub denumirea de reguli ale
manierelor: în afaceri, în politică, în diplomaţie. Aceste codificări au o mare doză de
convenţionalism şi raţiunea lor e foarte greu de stabilit. Spre exemplu, dacă un bărbat
participă la o întîlnire de afaceri atunci el trebuie să se fi dat cu deodorant şi să aibă
cureaua la ceas în stare bună.
Buna-cuviinţă înseamnă corectitudinea în ţinuta şi în atitudinea exterioară, în cuvînt
şi faptă, respectarea bunelor maniere şi a formelor sociale, amabilitate. În manifestare, ea
variază după condiţii impuse de timp, loc şi societate, dar satisface totdeauna pretenţiile
158 Mihai, Gh.; Motică, R. Fundamentele dreptului. Teoria şi filosofia dreptului. Bucureşti: Ed. ALL, 1997, p. 78.
154