etica profesionala

Politeţea este permanentă. Profesionalii politicoşi sînt politicoşi 24 de ore din
24. Politeţea se însuşeşte ca o autodisciplinare constantă. În societate trebuie să fim
mereu calmi, controlaţi şi exigenţi cu noi, încrezători şi îngăduitori cu ceilalţi,
oriunde şi oricînd, la toate orele şi în toate împrejurările! Domnişoara care răspunde
urît solicitantului de la ghişeu nu poate fi „distinsă” nici la cinematograf, nici acasă.
Profesionalii politicoşi numai cîteva ceasuri pe zi sau numai în anumite împrejurări
nu sînt politicoşi deloc.
A fi om înseamnă, în primul rînd, a te purta omeneşte cu semenii tăi, a-i respecta.
Politeţea nu se rezumă însă la strădania de a-i respecta pe ceilalţi; înarmaţi cu bunulsimt,
va trebui să facem un al doilea pas important impus de politeţe, înfierînd actele de
nepoliteţe flagrantă; politeţea trebuie să fie într-un fel activă. Demnitatea umană,
preţuirea semenilor noştri, ocrotirea femeilor şi copiilor, a vîrstnicilor sau suferinzilor
impun acest lucru. Ieşirea din pasivitate este o caracteristică a politeţii.
Politeţea este deci şi o atitudine. Un om politicos nu poate ramîne indiferent la
ceea ce se întîmplă în jurul sau. Interveniţi în numele politeţii pretutindeni si
condamnaţi, în primul rînd prin atitudinea dvs., orice act necivilizat, începînd cu cel
mai nevinovat şi sfîrşind cu grosolănia cea mai agresivă. Fiţi solidari cu profesionalii
politicoşi sau care sînt puşi în situaţia de a apăra politeţea. Atitudinea colectivă este
cea mai convingătoare; căutaţi atmosfera de înţelegere, de civilitate, de solidaritate cu
cei corecţi. Faţă de cei care cu bună ştiinţa şi cu rea voinţa se abat de la purtarea
civilizată, fermitatea este justificată şi necesară.
Cei drept, dintre celelalte virtuţi politeţea este şi mai săracă, mai superficială şi
mai discutabilă deoarece este mai ambiguă. Ea maschează atît lucruri bune, cît şi
lucruri mai rele. De multe ori, politeţea este un artificiu estetic.
La copii, politeţea se formează prin disciplină, care porneşte de la reguli privind
igiena corporală, mersul şi gesticulaţia, încheindu-se cu formule de adresare şi discurs
către congeneri, către persoane de sex opus, către adulţi, părinţi, educatori, etc. Toate
aceste calităţi ei le învaţă prin practică nemijlocită. În această ordine de idei Aristotel
foarte bine spunea că „Lucrurile pe care trebuie să înveţi să le faci le înveţi făcîndule.…
Făcînd fapte drepte devenim şi noi drepţi, făcînd fapte moderate, devenim
moderaţi, iar acţiunile curajoase ne fac curajoşi” 157 .
Pentru adulţi, politeţea este insuficientă pentru un comportament normal, dar le
este mereu necesară şi lor. La copii însă ea este absolut necesară pentru ca să înceapă
să devină oameni. Din această cauză politeţea trebuie învăţată şi educată de copil din
primele zile de viaţă. Familia are un rol important în educarea respectului pentru
bunele maniere şi celelalte reguli de viaţă: părinţii, bunicii, rudele, fraţii şi surorile
participă la acest proces, care nu este scutit de tensiuni şi de contradicţii. Dar, cum
astăzi tot mai mulţi copiii se nasc şi cresc în instituţii, deoarece părinţii şi ceilalţi
membri ai familiei sînt ocupaţi în diverse activităţi, mai ales sînt nevoiţi să migreze în
căutare a unui loc de muncă peste hotarele Republicii Moldova, politeţea se învaţă
atît în grupurile spontane de întîlnire ori de joacă din cadrul acestor instituţii, cît şi în
cele organizate pe vîrste şi supravegheate de personal calificat. Cînd ajunge la adolescenţă,
omul reduce politeţea la ceea ce este ea: exterioritate formală şi artificială. De
157 Aristotel. Etica nicomahică, 1103 a, 33b 1.6
153