etica profesionala

că un soţ/soţie ar mai putea accepta aşa ceva în ziua de azi, dar sînt situaţii cînd numai cu
mult tact şi înţelepciune se mai pot dezamorsa tensiuni, salva căsnicii şi schimba
definitiv anumite comportamente. Bunul-simţ nu atrage întotdeauna respect şi recunostinţă,
iar politeţea nu înseamnă nicidecum umilinţă, nici linguşire, ci o pură manifestare a
celui/celei care acordînd respect celorlalţi se respectă în primul rînd pe sine. Tocmai de
aceea, este atît de importantă compatibilitatea celui ales, fiind mai mult decît necesară o
atentă analiză şi evaluare a celor pe care se întîmplă să ii avem alături, indiferent de
sentimentele pe care le avem.
Politeţea nu mai este un „lux”, ci un imperativ al societăţii moderne, al profesionalului
zilelor noastre, o victorie împotriva instinctelor, un îndemn pentru respectarea
regulilor de convieţuire socială, a principiilor şi normelor de muncă şi comportare
într-o societate liberă, a aspiraţiilor către frumos. Adevărata politeţe subînţelege
şi bunătatea. Un om politicos este un altruist. Un om adevărat este un om generos, un
om politicos este un om generos, un om cult şi manierat este un om bun şi generos.
Corectitudinea este un element necesar politeţii, dar este în primul rînd o
manifestare de respect faţă de societate. Adevărata politeţe implică o corectitudine
prevenitoare, plină de atenţie, animată de bunăvoinţă. Politicos este omul sincer, calm,
deschis, atent, nesofisticat, încrezător în forţele proprii şi în buna-credinţă a celorlalţi.
Politeţea reală este senină, luminoasă, dătătoare de mulţumire, de bucurie, binefăcătoare.
Încearcă şi lărgeşte valul de bunăvoinţă în jurul tău, oferă şi primeşte veselie, o veselie
sănătoasă, robustă, curată şi sinceră; ea va lumina toate lucrurile şi pe tine însuţi.
În concepţia contemporană politeţea nu cunoaşte constrîngerea în nici o formă a
ei. Ea se impune profesionalului civilizat prin înţelegerea necesităţii de a găsi un
limbaj comun cu alţi oameni, de a coordona dorinţele proprii cu dorinţele celorlalţi.
A-ţi însuşi un ansamblu de reguli care definesc politeţea nu este destul; politeţea
adevărată este cea integrată personalităţii umane, devenită reflex şi exercitată ca
atare. Similar culturii, politeţea adevărată este ceea ce rămîne după ce au fost uitate
regulile învăţate; autocontrolul iniţial, autodisciplinarea se transformă cu timpul în a
doua natură a profesionalului; deprinderea devine reflex, reacţiile se automatizează,
instinctivul devine politicos, primitivul devine civilizat.
Un om politicos este un om stăpîn pe purtarea şi pe reacţiile sale, sigur de el,
mişcîndu-se liber, dezinvolt. Nesiguranţa şi timiditatea îşi au de cele mai multe ori
originea în necunoaşterea regulilor de politeţe. Să nu ne sfiim să ne cerem scuze dacă
sîntem în culpă; să recunoaştem faptele fără ocolişuri. Să apreciem povaţa dată de cel
cu fire arginţii la tîmple; să avem răbdare inepuizabilă faţă de cei tineri şi foarte
tineri. O regulă de bază a politeţii este cuprinsă în cunoscutul proverb românesc: „Ce
ţie nu-ţi place, altuia nu-i face”.
Politeţea trebuie să existe faţă de toată lumea, faţă de mai marii şi mai vîrstnicii
noştri ca şi faţă de subalterni, faţă de femei, faţă de egali, faţă de superiorii şi inferiorii
noştri. Politeţea faţă de superiori aduce a respect; faţă de inferiori a delicateţe şi a
gingăşie. Politeţea este integră şi omniprezentă. Cuvîntul „politicos” este un adjectiv
fără grade de comparaţie. Politeţea se aplică oriunde, acasă, pe stradă, în tramvai, în
magazine, la serviciu, la cinematograf, alături de prieteni, de colegi, de necunoscuţi, în
facultate sau în uzină, pe şantier, în autobuz, la cantină, la teatru sau la petrecere, în
familie şi chiar în stricta intimitate. În orice loc bunul-simt trebuie să fie nelipsit.
152