etica profesionala

Prin voinţa bună se are în vedere aceea ce, de obicei, se mai numeşte „inimă
deschisă“. Noţiunea de voinţă bună este chemată să facă o distincţie între ceea ce
omul face din îndemnul inimii şi ceea ce face cu un scop bine determinat.
Deoarece este voinţă, voinţa bună nu poate să rămînă un fapt al conştiinţei de sine
a personalităţii şi să se legitimeze numai în procesul autoanalizei. Ca relaţie volitivă,
morala este o sferă a acţiunilor, a poziţiei practice şi active a profesionalului. Iar acţiunile
obiectivează motivele interioare şi gîndurile individului, îl pune pe om într-o anumită
relaţie cu alţi oameni. Întrebarea-cheie pentru înţelegerea moralei constă în următoarele:
care este legătura dintre perfecţiunea morală a profesionalului şi caracterul relaţiilor lui
faţă de alţi oameni? Morala caracterizează omul din punctul de vedere al capacităţii lui
de a trăi în societate. Spaţiul moralei îl reprezintă relaţiile dintre oameni. Cînd despre un
om se spune că este puternic şi deştept, în acest caz sînt evidenţiate facultăţile individului
ca atare şi pentru a le descoperi nu este nevoie de existenţa altor oameni. Însă cînd
despre un om se spune că el este bun, darnic, amabil, în acest caz aceste facultăţi ies la
iveală numai prin relaţiile cu alţii şi ne denotă calitatea acestor relaţii.
Convieţuirea umană este întreţinută nu numai de morală, ci şi de alte instituţii:
tradiţie, obicei, drept etc. Toate deprinderile, priceperile, formele activităţii profesionalului
şi nu numai facultăţile lui morale sînt legate de caracterul social al existenţei
lui. Această teză a fost confirmată de mii de ori. Atunci cînd copiii nimereau din cadrul
societăţii în lumea animală, creşteau şi existau printre animale sălbatice, ei nu posedau
facultăţi umane, nu puteau să vorbească, să gîndească abstract etc. De aceea e puţin a
spune că morala este responsabilă pentru convieţuirea umană, ea este responsabilă, mai
ales, într-un sens bine determinat, ea conferă un sens valoric iniţial convieţuirii umane.
Aceasta înseamnă că morala este responsabilă nu numai de un anumit fragment sau
direcţie, de condiţiile materiale ale existenţei sociale, ci de însuşi faptul existenţei în
calitate de existenţă umană. Pentru ca convieţuirea umană să poată fiinţa ca un mod
specific al existenţei umane, este necesar ca ea să fie adoptată în calitate de valoare
iniţială şi incontestabilă. Aceasta reprezintă conţinutul moralei.
Relaţiile dintre oameni sînt întotdeauna concrete, ele se construiesc de fiecare
dată în conformitate cu anumite motive, pentru anumite scopuri. Un astfel de scop
poate fi reproducţia vieţii, şi atunci este vorba despre sfera relaţiilor de căsătorie şi
familie; dacă scopul este protejarea sănătăţii, atunci avem sfera ocrotirii sănătăţii;
dacă scopul este menţinerea vieţii, atunci avem sfera economică; dacă urmărim
scopul apărării împotriva criminalităţii, atunci avem sistemul ocrotirii normelor de
drept etc. Tot astfel sînt construite relaţiile nu numai în perimetrul societăţii, ci şi în
sfera relaţiilor personale. Adică morala menţine nu numai relaţiile sociale, ci le face
posibile, garantîndu-le totodată pe cele personale.
Morala poate fi numită o formă socială (umană) ce face posibile relaţiile dintre oameni
în varietăţile lor concrete. Ea parcă ar pune în diverse conexiuni şi desemnează acel
univers ideal în perimetrul căruia poate să se desfăşoare existenţa profesionalului ca om.
În calitatea sa de bază valorică a convieţuirii umane moralei îi sînt caracteristice
două particularităţi. În primul rînd, ea poate fi înţeleasă numai prin existenţa libertăţii
voinţei. Voinţa raţională a profesionalului găseşte morala în sine, dar nu o poate
deduce, nici din practică, nici din societate. În al doilea rînd, ea posedă o formă
15