etica profesionala

unei teorii atotcuprinzătoare a valorii în calitate de bază metafizică a oricărei etici
ecologice şi s-a transformat într-un fundament pentru rezolvarea multiplelor probleme
puse în discuţie, în primul rînd, a pretenţiilor concurente a individualismului şi
holismului. Dispute despre faptul dacă noi putem răsfrînge relaţiile morale numai
asupra unor animale individuale sau asupra tuturor făpturilor vii, sau asupra
ecosistemelor individuale (rîul, muntele), sau numai asupra seminţiilor şi speciilor şi
ecosistemelor în general, au scos la iveală deosebiri a temperamentelor filosofice şi
sau dovedit a fi în nici un caz inocente din punct de vedere practic. În acest sens,
apare întrebarea dacă trebuie să salvăm un cerb care se îneacă sau nu avem dreptul să
ne amestecăm la ospăţul iminent al locuitorilor ecosistemei de mlaştină? Se pare că
manifestarea tendinţei spre un compromis teoretic, totuşi înclină spre individualism.
Propunerea care a venit din partea unor filosofi de a schimba noţiunea de „biocentrism”
cu noţiunea de „ecocentrism” care este nu chiar justă, cu toată că indică la
legătura directă a noii teorii atotcuprinzătoare a valorii intrinseci cu noua paradigmă
ecologică dualistă a postştiinţei neclasice. O fundamentare exemplară a ei este
efectuată în articolul lui B. Callicott Valoarea intrinsecă, teoria cuantică şi etica
ecologică. Concepţia în cauză se atribuie la cele mai dezvoltate şi cunoscute teorii
moniste în cadrul eticii ecologice. Ea include o metafizică unică a moralei (ca ceva ce
este înrădăcinată în sentimentele morale), o concepere unică a naturii umane (ca
animal social care participă împreună cu semenii săi la crearea Odiseei evoluţioniste),
o psihologie morală unică (ca responsabilitatea noastră pentru alţi apropiaţi – membri
al numeroaselor noastre comunităţi organizate în mod ierarhic şi însăşi aceste
comunităţi). Rădăcinile ei intelectuale se trag de la filosoful englez D. Hume,
economistul englez A. Smith, biologul englez CH. Darwin şi ecologul şi filosoful
american A. Leopold. Concepţia în cauză propune evidenţierea a trei „familii” de
bază în spectrul multiplu al teoriilor moniste a eticii ecologice: 1) familia neokantiană,
unită prin criteriul kantian al apartenenţei la sfera moralei – prin aptitudinea
spre mişcare volitivă (R. Taylor, Т.Rigan, R. Attfild, H. Rolston etc.); 2) adepţii eticii
pămîntului lui A. Leopold (B. Callicott, Т. Rigan, R. Attfild, H. Rolston etc.); 3) a
eticii de adîncime (A. Ness, U. Foks, F. Metyuz, M. Tsimmerman etc.).
Ecologia de adîncime (deep ecology) reprezintă un curent destul de influent în
etica ecologică. Esenţa abordării ecologiei de adîncime constă în elaborarea de către
fiecare din noi a unui sistem de convingeri personale, a unei filosofii conştiente care
va lua în calcul natura noastră fundamentală şi situaţia existenţială. Abordarea în
cauză ne îndreaptă spre obţinerea maturităţii şi a răspunsului personal la întrebările
filosofice despre natura profesionalului, despre natura naturii, despre locul şi rolul
nostru în lumea naturală. Ecologia de adîncime înaintează o platformă unică, sau
principii de bază, ca o parte teoretică a diverselor convingeri personale, sprigininduse
pe ipoteza lui B. Spinoza despre apropierea spirituală a oamenilor pe măsura
dobîndirii maturităţii. Principiile de bază ale ecologiei de adîncime sunt: 1) prosperarea
tuturor formelor de viaţă de pe Pămînt este preţioasă prin sine însuşi; valoarea
lumii nu depinde de folosul adus de ea omenirii; 2) bogăţia şi diversitatea formelor de
viaţă contribuie la realizarea acestor valori şi, prin urmare, sunt valoroase prin sine
însuşi; 3) profesionalii nu au dreptul de a micşora aceste bogăţii şi diversitatea vieţii,
cu excepţia satisfacerii necesităţilor vitale umane; 4) înflorirea vieţii umane şi a
141