etica profesionala

TEMA NR. 2
Etica ecologică
Planul:
1. Esenţa eticii ecologice şi însemnătatea ei în activitatea profesională..
2. Etica profesională în activitatea agriculturii ecologice.
3. Dimensiunea etică a Dezvoltării Durabile a agriculturii.
1. Esenţa eticii ecologice şi însemnătatea ei în activitatea profesională
Etica ecologică reprezintă un areal al studiilor interdisciplinare, obiect al cărora
sunt aspectele morale şi spirituale a atitudinii profesionalului (societăţii) faţă de natură
care are ca scop revizuirea bazelor axiologice ale civilizaţiei în direcţia dezvoltării
integre a profesionalului şi a caracterului organic al activităţii lui vitale pe Pămînt.
Etica ecologică se fundează pe interpretările metafizice a postştiinţei neclasice
(ecologiei, biologiei evoluţioniste, fizicii cuantice), a tradiţiei „minorităţii” în cultura
apuseană şi, în mare măsură, pe tradiţia concepţiei despre lume orientală (daosism,
confucianism, budism etc.). În limitele conştiinţei ştiinţifico-naturaliste a societăţii
tehnogene au fost create o multitudine de etici aplicate care au ca scop de a limita din
punctul de vedere al moralităţii formele brutale de exploatare a naturii (problemele
etice ale naturii şi tehnicii, demilitarizării, codul utilizării naturii, imperativele
ecologice), care presupune lărgirea concepţiilor utilitariste (care reies din necesităţile
generaţiilor viitoare, din păstrarea diversităţii biologice ca resurse care pot fi utilizate
în diferite scopuri în viitor etc.). Critica teoretică a acestor idei ne indică asupra
caracterului antropocentric a acestei etici „secundare”. Se cunoaşte că antropocentrismul
concepe fiinţele umane în calitate de cauză a existenţei acestei lumi (lumea
„pentru oameni”) sau în calitate de măsură a tuturor valorilor, iar în opinia reprezentanţilor
eticii ecologice, anume omul este izvorul degradării biosferei şi a naturii
noastre personale. Polemica ce a apărut în cadrul eticii ecologice cu privire la chestiunea
dacă aroganţa şi ignoranţa omul de tradiţie şi provenienţă iudaico-creştină, sau
cea a grecilor antici sau mai vechi decît ele rămîne deschisă. În limitele acestei
polemici a apărut teoria creştină a administrării responsabile a animalelor din partea
profesionalului. La variantele concepţiei antropocentrice se referă şi ecologia socială
care propune micşorarea forţei creatoare a evoluţiei naturale în folosul scopurilor
determinate de cultură („a doua natură”) pentru crearea unor relaţii sociale armonioase,
a unei societăţi organice gentilice orientată din punct de vedere ecologic, neierarhizată
care va restabili relaţiile reciproce suplimentare cu lunea supraomenească.
Experienţa tragică a sec. al XX-lea ne denotă, în opinia reprezentanţilor eticii
ecologice, despre caracterul neeficient al chemărilor de a ne întoarce spre etica
tradiţională şi a necesităţii căutării unor instrumente sociale mai eficiente. În mişcarea
ecologică persistă motivele ce ţin de drepturile animalelor, apoi a plantelor,
pămînturilor, oceanelor şi planetei în întregime. Protecţia drepturilor diverselor forme
de viaţă capătă forme normative, identice cu mişcările pentru drepturile diferitor
grupuri de oameni în diferite perioade a istoriei de nu demult (drepturile femeilor, a
oamenilor de culoare, a copiilor etc.). Sunt înaintate concepţii a eliberării animalelor,
a renunţării la utilizarea animalelor în experienţele ştiinţifice, în cadrul vînătorii
comerciale sau sportive, pentru creşterea agricolă comercială. Totodată, sunt puse în
139