etica profesionala

2. Particularităţile profesiei de agricultor şi însemnătatea ei morală
Deontologia profesională a agricultorului este determinata de specificul
activităţii profesionale a agricultorului, de particularităţile situaţiei lui sociale şi de
moralitatea lui. Necesitatea sporirii cerinţelor morale, implicit şi a unei morale
profesionale specifice, după cum denotă practica social-istorică, se manifestă înainte
de toate prin diverse forme de activitate despre umană, adică în acele sfere ale vieţii
sociale care sînt legate nemijlocit de educaţia şi de satisfacerea necesităţilor
personalităţii umane, inclusiv şi în produse alimentare .
Nu poţi exercita profesia de agricultor dacă nu-ţi place ceea ce faci zi de zi sau
nu eşti îndrăgostit de natură în cel mai înalt grad cu putinţă. Un fermier care nu
lucrează cu tragere de inimă pe cîmpuri sau la animale, cu siguranţă este pe drumul
pierzaniei, spre faliment, perspectivă care este cu atît mai dureroasă cu cât îi faci şi pe
cei dragi de lîngă tine să sufere pe nedrept.
Cine nu se entuziasmează de gingăşia unei flori sau nu este mişcat de un fluture
care zboară, nu este înduioşat de apariţia pe lume a unui animăluţ sau nu-i place să
trebăluiască prin grădină, grajd, coteţ şi alte locuri de „antrenament”, să nu încerce să
se apuce de agricultură, care înseamnă dăruire totală pînă la sacrificiu, calităţi cu care
te poţi naşte sau de care te ataşezi muncind de la cea mai fragedă vîrstă.
În familia ţărănească tradiţională românească, copiii munceau şi aveau, de mici,
sarcini precise. Fiii de ţărani erau obişnuiţi de mici să respecte disciplina din
gospodărie, să muncească şi să aibă responsabilităţi tot mai grele, pe măsură ce
creşteau şi prindeau puteri, astfel încît, pînă la plecarea în armată şi căsătorie, să fie
perfect instruiţi în ograda părintească. Viitorul gospodar învăţa de la cel puţin două
generaţii, părinţi şi bunici, la care se adăugau cele auzite din străbuni, însumînd, în
final, aproape un secol de experienţă trăită pe aceeaşi suprafaţă de teren.
Din păcate, colectivizarea agriculturii a bulversat total aceste bune obiceiuri şi
practici din gospodăria familială, care era un izvor nesecat de potenţiali fermieri
adevăraţi. În primul rînd, ea a dus la aceea că profesionalii au început să neglijeze
porunca a opta din Decalog „Să nu furi” care a existat şi a influenţat comportamentul
uman pe parcursul mileniilor. Odată cu apariţia proprietăţii private asupra mijloacelor de
producţie a apărut şi problema atitudinii faţă de ea. Ea putea fi, şi a fost de fapt, în
realitate diferită – nihilistă, pragmatică, evlavioasă. Din punctul de vedere al susţinerii
proprietăţii private ca instituţie socială necesară pentru o gestionare eficientă mai prioritară
era atitudinea ce emana din caracterul ei intangibil. Tocmai o astfel de atitudine a
fost ridicată la rang de normă morală şi exprimată prin sintagma „Să nu furi!”. Atentarea
la proprietatea privată (furtul) era calificată nu pur şi simplu ca o acţiune inadmisibilă
din cauza unor consecinţe cu un caracter distructiv pentru economie, pentru tulburarea
liniştii sociale etc., ci şi ca ceva nepermis în mod categoric, deoarece această acţiune
atentează la ceva ce este „sfînt”, fiind, în consecinţă, ceva imoral. Această identificare a
motivelor morale cu o determinare, o atitudine evlavioasă faţă de proprietatea privată a
devenit atît de durabilă încît socialistul francez Proudhon, vroind să discrediteze
proprietatea privată în sec. al XIX-lea, a înaintat împotriva ei un argument conform
căruia proprietatea privată era calificată drept un furt.
Situaţia care s-a creat în societatea totalitaristă cu referire la porunca „Să nu
furi!” ne face ca să apară în mod inevitabil un şir de întrebări: Cum a devenit
134