etica profesionala

forme ale distracţiei. În opunerea spiritualităţii rutinei zilnice constă una din cele mai
importante caracteristici ale spiritualităţii – libertatea. Spiritul este liber, dar libertatea
autentică este posibilă numai ca o libertate constructivă. Însă creaţia cere de la creator
o disciplină permanentă şi o jertfire de sine perpetuă. Creatorul îşi asumă soarta
tragică a omenirii. Oricum am trata creaţia, ea nu poate fi înţeleasă „din afară”, ea
este misterioasă, deoarece ea se deschide numai în experienţa interioară, iar această
experienţă este experienţa extenuării spirituale, arderii, dăruirii, minunii faţă de
descoperirea efectuată, simţului perfecţiunii etc.
Autoperfecţionarea începe o dată cu conceperea proprie a locului profesionalului
în lume, cu atitudinea sa faţă de valorile supreme, cu presupunerea privind propria
necorespundere cu aceste valori. Însă pentru aceasta individul trebuie să aibă
conştiinţă de sine. Pentru a te vedea pe tine însuţi în mod autentic, este necesar de a te
elibera de propria inerţie, a fi liber din interior. Reflecţia morală înseamnă propria
analiză din punctul de vedere a ceea ce trebuie să fii. De aceea, pentru a te hotărî să
mergi pe calea perfecţiunii, este necesar să te hotărăşti tu însuţi. Altfel spus,
manifestarea aspiraţiei spre perfecţiunea morală este posibilă pe baza a cel puţin unei
perfecţiuni minime în spaţiul intern al moralei. Acesta este paradoxul perfecţiunii.
Unul din primii care l-a formulat a fost Augustin: „Perfecţiunea presupune
cunoaşterea de către om a propriei imperfecţiuni”.
Din punctul de vedere al moralităţii, indiferent de orice suferinţe şi încercări, omul
trebuie să rămînă om, şi anume: să nu dea dovadă de nehotărîre, să nu facă nedreptate,
mai ales să o îndreptăţească prin strădaniile sale, să nu tolereze pasiunile sale, să nu se
dedea ispitelor şi să păstreze propria demnitate. Prin acest stoicism şi autocontrol al
spiritului se manifestă perfecţiunea supremă a profesionalului. Anume despre aceasta ne
vorbeşte proverbul chinezesc: „Orice perfecţiune este asemănătoare cu imperfecţiunea”.
Iată un alt paradox al autoperfecţiunii: înţelegerea propriei imperfecţiuni pune începutul
procesului perfecţiunii personale. Personalitatea porneşte pe calea spre perfecţiune,
începînd cu propria imperfecţiune, refuzîndu-se pe sine ca ceva imperfect.
Autoperfecţiunea presupune existenţa umilinţei. Această calitate morală se
asociază, de obicei, cu autodistrugerea şi cu supunerea fără cîrtire. Cînd cineva critică
concepţiile morale religioase, el atrage atenţia în primul rînd asupra propovăduirii de
către acestea a virtuţii umilinţei care îl face pe om rob şi făţarnic etc.
Însă umilinţa nu înseamnă scepticism şi şovăială. Virtutea umilinţei rezultă din
postulatul adresat profesionalului de a se elibera de propria mîndrie, de mulţumirea
de sine, de perceperea propriei imperfecţiuni, a acţiunii aparent neobosite pentru
materializarea tendinţei spre atingerea idealului. În Biblie se scrie că „mîndria nu dă
prilej decît la ceartă; înţelepciunea se află numai la cei ce primesc sfaturi” 151 .
Dezideratul umilinţei îl opreşte pe om de la samavolnicie şi de la încercările de a-şi
face singur pentru sine un ideal. Şi viceversa, în mîndrie, în mulţumirea de sine, în
speranţa sprijinului pe libertatea personală de a accepta sau nu idealul propriu şi de a-
l umple cu un conţinut propriu nu există nici un fel de efort spre autoperfecţionare.
Pentru a înţelege propria imperfecţiune, omul trebuie să recunoască faptul că ordinea
lucrurilor acceptată este nepotrivită. Neacceptarea şi condamnarea propriilor fapte
151 Biblia. Op. cit., Pilde 13:10.
127