etica profesionala

aptitudinilor profesionalului. Pe acest fundal putem reliefa cîteva contexte ale
raţionamentelor ce se referă la perfecţiune.
În gîndirea etică diferite aspecte ale perfecţiunii sînt legate de noţiunea de
măsură, care este concepută ca ceva spiritual. Înţelepţii antici concepeau perfecţiunea
ca cumpătare în necesităţi şi dorinţe. O atare concepţie o găsim în învăţătura lui
Aristotel despre virtuţi şi personalitate virtuoasă. După el, este perfectă personalitatea
virtuoasă care acţionează, care ştie măsura în toate şi care tinde spre o viaţă demnă şi
raţională. Astfel, putem conchide că gîndirea ce se referă la perfecţiune conţine două
straturi de reprezentări ce se condiţionează reciproc: a) perfecţiune ca ideal; b)
perfecţiune ca proces al atingerii idealului.
O altă tratare a perfecţiunii o face Im. Kant. După el, perfecţiunea nu poate fi o
datorie a profesionalului. Noţiunea de „datorie” nu cuprinde perfecţionarea fizică,
socială, personală a profesionalului. Perfecţiunea morală începe o dată cu efortul de a
transforma aceste aptitudini în conformitate cu cerinţa datoriei. Conform concepţiei
lui Kant, trebuie să te autoperfecţionezi în îndeplinirea datoriei.
Un alt aspect al perfecţiunii este cel al autosuficienţei, dezvoltată destul de plenar în
budism şi în stoicism. Conform acestei concepţii, perfecţiunea constă în deplina
independenţă a profesionalului de circumstanţele şi pasiunile care sînt trecătoare, în
libertatea interioară. În calitate de ideal, se promovează ideea ruperii de lume, de tot ce
este material în om şi atingerea unei stări a „spiritului pur”. Această stare se dobîndeşte
datorită unor exerciţii morale – asceza – recomandate de stoicism şi de creştinism.
O altă înţelegere a perfecţiunii este recomandată de etica creştină, dar în ea
perfecţiunea morală este legată indisolubil de reprezentările mîntuirii veşnice, în care
constă unicul scop al vieţii şi activităţii profesionalului, dar şi de activitatea practică
vizînd transformarea lumii după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu.
Perfecţiunea în creştinism este de neconceput fără salvarea de la păcat şi
obţinerea beatitudinii de după mormînt. Spre deosebire de etica budistă a nirvanei,
creştinismul propovăduieşte iubirea activă îndreptată spre oameni. Cu atît mai mult,
în creştinism predomină credinţa că omul trebuie să se perfecţioneze în numele iubirii
active şi că el se perfecţionează în mod real numai într-o astfel de iubire. Potrivit
creştinismului, fiecare om poartă în sine posibilitatea salvării sau a perfecţionării, dar
pentru aceasta omul trebuie să-şi realizeze predestinarea sa naturală şi unică – să se
supună voinţei lui Dumnezeu şi pe această cale să se transforme, să se unească cu
Dumnezeu în realizarea idealurilor lui Hristos.
Este evident că perfect nu este un om bine educat, sau bun din punct de vedere
spontan. Perfecţiunea morală nu reiese numai din educaţie, caracter sau circumstanţe
prielnice, ea nu reprezintă un rezultat al unor eforturi bine definite cu scopul de a se
schimba pe sine, al tendinţei lui de a corespunde acelui chip al perfecţiunii care există
în idealul moral.
În această ordine de idei, un rol deosebit îl joacă spiritualitatea care este
concepută ca un apel al profesionalului spre valorile supreme – spre ideal, ca o asigurare
conştientă a profesionalului de a se perfecţiona, de a se apropia de acest ideal, de
a se inspira. Însă fără individualizarea de către om a vieţii proprii este imposibilă
inspiraţia. Pentru aceasta este nevoie de a depăşi rutina vieţii de toate zilele şi de a-i
da nişte sensuri suplimentare, înălţătoare, dar care nu trebuie să se transforme în
126