etica profesionala

În al doilea rînd, cu toate că nu există un normativ care ar determina mărimea
binelui cu care trebuie să se jertfească un om pentru altul, se poate de presupus că
sacrificiul nu trebuie să depăşească acel nivel după care binefăcătorul devine un
obiect necesar al binefacerii, adică devine sărac.
Un element important al virtuţii milosteniei este cerinţa de a ierta ofensele. Etica
iubirii cere să iertăm ofensele: „Şi chiar dacă îţi va fi greşit de şapte ori într-o zi şi de
şapte ori se va întoarce către tine, zicînd: Mă căiesc, iartă-l 146 . Sau în Evanghelia
după Matei, cînd Petru a întrebat de Dumnezeu: „Doamne de cîte ori va greşi faţă de
mine fratele meu şi-i voi ierta lui? Oare poate de şapte ori? Zis-a lui Isus: Nu zic ţie
pînă de şapte ori, ci pînă de şaptezeci de ori cîte şapte” 147 . Sensul iertării milostive nu
constă numai în uitarea răului care a fost cauzat. De uitat se poate prin dispreţ,
indiferenţă faţă de cel ce a săvîrşit răul, sau care tinde spre aceasta. Iertarea milostivă
înseamnă, înainte de toate, a renunţa la răzbunare şi mai apoi la împăcare. Iertarea
este uitarea ofenselor şi existenţa acordului pentru stabilirea păcii.
În acest sens etica milei reprezintă un paradox tulburător pentru conştiinţa morală:
cum putem să iertăm aceea ce se percepe ca ceva de neiertat? Se poate prin intermediul
voinţei, „scrîşnind din dinţi”, să ierţi ofensa provocată ţie, dar cum să-l ierţi pe cel ce a
jignit-o pe mama, pe soţia, pe copilul tău? Reiese că postulatul iertării ofenselor vine în
contradicţie cu parabola iubirii. Un răspuns exhaustiv la această întrebare îl găsim iarăşi
în Evanghelie. Fiind bătut cu pietre pentru credinţă, apostolul Ştefan s-a adresat către
Isus cu rugămintea să primească duhul său. „Îngenunchind, a strigat cu glas mare:
Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta! Şi zicînd acestea a murit” 148 . Astfel a procedat
tînărul din alegoria lui Confucius, cînd fiind chinuit de piraţi, în ultimul moment a
început a se ruga lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor celor ce îl chinuiau.
Iubind pe cei apropiaţi, cum să acceptăm porunca „iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” 149 . În
etica creştină, parabola iubirii vrăjmaşilor parcă este explicată şi se completează prin
porunca iubirii. Uneori, întîlnim astfel opinii potrivit cărora în învăţătura creştină
parabola iubirii are însemnătate în primul rînd ca poruncă a iubirii către vrăjmaşi. Poate
că nu întîmplător Hristos în lămurirea parabolei iubirii aduce exemplul despre milostivul
samaritean, prin care arată că aproapele poate fi şi duşmanul, de aceea trebuie să-l iubeşti
pe vrăjmaş. Însă parabola iubirii faţă de duşmani poate fi concretizată, după opinia lui A.
Guseinov şi R. Apresian, prin două deziderate: a) „iubeşte-l chiar pe cel pe care îl
consideri vrăjmaş”; b) „nu îl considera pe nimeni un duşman” 150 .
6. Noţiunea de „perfecţiune” şi căile de obţinere a ei
În etică este vorba despre perfecţiunea profesionalului şi căile de obţinere a
perfecţiunii. Noţiunea de „perfecţiune” obţine o determinare şi un conţinut prin
noţiunea de „ideal moral”.
În istoria gîndirii etice şi religioase, ideea perfecţiunii a fost dezvoltată în
opoziţie cu experienţa hedonistă, ca reprezentare despre coordonarea şi însufleţirea
146 Ibidem, Luca, 17:4
147 Ibidem, Matei, 18: 21-22.
148 Ibidem, Fapte, 7: 60.
149 Ibidem, Matei, 5: 43-44.
150 A se vedea: Гусейнов, А.А.; Апресян, Р. Г. Op. cit., p. 376.
125