etica profesionala

Parabola milosteniei este greu de realizat, pentru că pentru aceasta se cer
anumite condiţii subiective. Una din aceste condiţii este, după cum am mai vorbit,
efortul de a te schimba opunîndu-te propriului eu. Sacrificiul cu scopul de a se
schimba pe sine este asceză. Ea reprezintă într-adevăr un sacrificiu, deoarece omul
renunţă la ceea ce există în el (spre exemplu, minciuna, frica, răul, laşitatea) pentru
ceea ce este dorit şi înălţător. Însă pentru aceasta orice acţiune cu scopul de a stăvili
natura josnică a profesionalului trebuie să se realizeze în conformitate cu valorile
superioare şi absolute ca să dea posibilitate profesionalului să se perfecţioneze.
Importanţa spirituală a practicii ascezei ca atare este determinată de lucrurile de
care se dezice omul şi de relaţiile în care se va afla el cu sine însuşi şi cu societatea,
deoarece renunţarea poate să devină ostilă faţă de viaţă în general. Omul trebuie să
determine el însuşi măsura renunţării la propria persoană şi la „mediul său”, dar pînă
la limita care duce la neglijarea obligaţiunilor sale faţă de cei apropiaţi.
Însă mai apare o întrebare legitimă în legătură cu mila. Faţă de cine trebuie omul să
arate milostenie? Răspunsul este destul de simplu – faţă de fiecare om. Însă este imposibil
a face bine tuturor concomitent. De aceea este necesar a acorda milostenie mai întîi unora,
apoi altora etc. Despre aceasta ne vorbeşte apostolul Pavel: „Deci dar, pînă cînd avem
vreme, să facem binele către toţi, dar mai ales către cei de o credinţă cu noi” 145 .
Iubirea oamenilor este dezinteresată. Iubirea milostivă presupune înţelegerea
interesului altuia indiferent de simpatii şi antipatii, adică fără nici un interes. În felul
acesta toţi devin egali, atitudinea faţă de omul în cauză e aceeaşi ca şi atitudinea faţă
de un om apropiat.
Iubirea milostivă presupune iniţiativă şi are un caracter preventiv. Conform
învăţăturii creştine, ca exemplu elocvent poate servi viaţa lui Isus Hristos, care s-a jertfit
pentru oameni, cu toate că ei erau păcătoşi şi nu au meritat o astfel de iubire. Această
iniţiativă, caracterul preventiv şi lipsa de interes meschin sînt proprii grijilor mamei.
Milostenia este atentă şi înţelegătoare. Însă în această ordine de idei se iscă o
întrebare practică: ce trebuie să devină obiect al atenţiei – binele altui om sau opinia
lui despre binele propriu, pregătirea personală de a acorda binefacerea sau dorinţa
celuilalt de a o primi? Această problemă are şi reversul ei: este oare permis binele
făcut în afara sau contrar voinţei celui căruia îi este destinată binefacerea?
La soluţionarea problemei în cauză pot fi menţionate două moduri de abordare:
utilitarist şi umanist. Conform utilitarismului, binele trebuie făcut indiferent de opinia
celui căruia i se acordă binefacerea, pentru că în ultimă instanţă el va înţelege că alţii
îi vor binele (Platon, Dostoievski, Schweitzer etc.). Conform soluţionării umaniste a
problemei în cauză, binefacerea trebuie orientată spre om, luîndu-se în consideraţie
interesele lui, dar deseori în promovarea milei este nevoie de fermitate manifestată
mai ales faţă de binele vizat de filantrop.
Pe tema „binele şi violenţa“ apare şi un alt aspect, şi anume, care este măsura
acceptabilităţii sau a admisibilităţii binefacerii. Referitor la această problemă, pot fi
făcute două recomandări.
În primul rînd, în binefacere trebuie făcut atîta cît este posibil în condiţiile date,
şi cît poate primi persoana căreia i se face binele.
145 Ibidem, Galateni, 6:10.
124