etica profesionala

După cum am menţionat, Kant refuza să accepte iubirea în calitate de forţă
motrice a moralităţii. El susţinea că este imposibil a iubi din simpla dorinţă sau din
datoria de a iubi. A iubi se poate numai din mişcarea sufletului. După cum se ştie,
Kant considera datoria ca forţă motrice a moralităţii.
Parabola iubirii a fost promovată de creştinism în calitate de postulat universal
ce conţinea toate poruncile Decalogului. Însă în predicile lui Isus Hristos şi în
epistolele apostolului Pavel se profilează o distincţie între poruncile lui Moise şi
parabola iubirii, care în afară de însemnătatea sa teologică avea şi un conţinut
substanţial etic: în creştinism de la om nu se cerea respectarea scrupuloasă a regulilor,
deseori formale, ci echitatea bazată pe sentimente.
Deosebirea strictă dintre Decalog şi etica lui Hristos a fost elucidate de Hegel,
care susţine că în Decalogul lui Moise este dată legea universală, în virtutea
„despărţirii, ofensei”, separării dintre oameni. Predica de pe munte a lui Hristos a
introdus o nouă ordine a vieţii, care este cu mult mai diversă decît legile lui Moise.
Pentru a înţelege categoria „milei”, este necesar să o deosebim de categoria
„echităţii”. În gîndirea modernă europeană ele erau concepute ca două virtuţi fundamentale
care se refereau la diferite sfere ale experienţei etice şi care formau cele două
niveluri ale moralei. Dezideratul echităţii cere lichidarea contradicţiei dintre aspiraţiile
ce concurează ale oamenilor în conformitate cu drepturile şi meritele lor. Etica milei îl
îndeamnă pe om să nu opună dorinţele ce se ciocnesc şi interesele, ci să sacrifice
interesele personale în favoarea aproapelui, a binelui altor oameni. Principiul ei poate fi
următorul: „Dă altuia fără a şovăi, nu te gîndi la ce vei obţine în loc”.
Analiza distincţiei dintre binefacere şi echitate în istoria filozofiei a dus la
cristalizarea a două concluzii: a) dacă mila este un principiu moral superior, totuşi nu
există o bază ce ne-ar permite să aşteptăm îndeplinirea ei de către alţii. Caritatea este o
datorie, dar nu o obligaţiune a profesionalului, iar echitatea este pentru om o obligaţiune.
În relaţiile dintre oameni ca membri ai comunităţii mila este numai un postulat care
poate fi recomandat, iar echitatea ceva invariabil; b) mila se impune profesionalului ca o
datorie morală, dar el este în drept să ceară de la alţii numai echitate şi nimic mai mult.
Binefacerea mai este şi o cale a perfecţionării, deoarece ea este nu numai un
mijloc în procesul autoperfecţionării, ci şi un conţinut al ei. Omul este caritabil nu din
cauza că el începe să se perfecţioneze, ci mai degrabă comportamentul caritabil este o
expresie a perfecţiunii lui. Prin milă omul se limitează pe sine, se jertfeşte pe sine
pentru alţii. Dar nu trebuie să reducem caritatea la altruism, cu toate că în conştiinţa
modernă europeană caritatea este considerată ca altruism. Altruismul se epuizează
prin atitudinea bunăvoitoare faţă de alţii.
5. Pragmatica milei şi căile de materializare a ei
După cum am constatat, mila se manifestă în mod substanţial prin grijă, prin
iertarea răului pricinuit, prin tendinţa şi aspiraţia spre împăcare, prin iubirea faţă de
duşmani. Însă apare inevitabil o întrebare: cum se realizează în mod practic caritatea?
Mila presupune o anumită capacitate, o sforţare a voinţei, un dar al sufletului. Ea
se înfăptuieşte prin dăruire. Mila reprezintă un efort destul de dificil pentru om în
tendinţa sa de a depăşi setea de acumulare, de a-şi învinge propria lăcomie.
Unii consideră că pentru a realiza tendinţa spre binefacere trebuie început prin a
122