etica profesionala

drepturile celorlalţi şi în a nu permite altora să încalce drepturile proprii, atunci se pune
întrebarea: ce acţiune într-o situaţie de conflict este preponderentă: a provoca o inechitate
sau a o răbda? Socrate a răspuns că nu ar vrea nici una, nici alta. Dar dacă ar trebui
în mod iminent să aleagă între a crea o inechitate sau a o suferi, el ar prefera să o sufere.
Însăşi formularea acestei probleme şi rezolvarea propusă de Socrate a însemnat
un progres substanţial în gîndirea etică. Socrate a indicat posibilitatea schimbării
centrului de greutate în raţionamentele etice da la polis spre personalitate.
Etica creştină dă, se pare, acelaşi răspuns la dilema socratică: decît să comiţi o
inechitate, mai bine să o încerci singur. Însă în etica creştină echitatea se deosebeşte de
milostenie, dar în mod pozitiv este legată de ea: echitatea iese din milostenie sau compătimire.
În alegerea individuală morală a personalităţii echitatea este mijlocită de milostenie.
4. Noţiunea de „milă”, legătura ei cu alte
categorii ale eticii profesionale
Mila reprezintă o atitudine binevoitoare, plină de grijă şi de iubire faţă de alţi
oameni. Ca noţiune etică, „mila“ începe o dată cu cele cinci cărţi, în care cuvîntul
evreiesc vechi „hesed” exprima principiul atitudinii lui Dumnezeu faţă de oameni,
ceea ce aştepta el de la oameni în relaţiile lor unul faţă de altul: încredere şi fidelitate.
Porunca iubirii este proclamată de Isus Hristos ca răspuns la întrebarea despre legea
supremă a vieţii umane. Ea spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima
ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău”. Aceasta este marea şi întîia poruncă. Iar a
doua, la fel ca aceasta: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” 140 .
Dezideratele reprezentate în poruncile iubirii erau cunoscute şi pînă la
creştinism. Iubirea neprecupeţită faţă de Dumnezeu era poruncită în Vechiul
Testament, iar dragostea de aproapele era prescrisă în două versiuni – ca limitare a
talionului: „Să nu te răzbuni cu mînia ta şi să nu ai ură asupra fiilor poporului tău, ci
să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” 141 , şi ca cerinţă a bunăvoinţei către
străini: „De se va aşeza vreun străin în pămîntul vostru, să nu-l strîmtoraţi. Străinul,
care s-a aşezat la voi, să fie pentru voi ca şi băştinaşul vostru; să-l iubiţi ca pe voi
înşivă, că şi voi aţi fost străini pe pămîntul Egiptului” 142 .
În aceste porunci găsim izvoarele ideologice şi culturale ale poruncii iubirii. Însă
conţinutul lor imperativ sa deosebeşte cu mult de ceea ce se porunceşte în
Evanghelie. În poruncile creştine iubirea către Dumnezeu şi iubirea către aproapele
sînt date în unitate, iar în calitate de aproapele este indicat nu numai reprezentantul
tribului său, sau de aceeaşi credinţă, ci chiar duşmanul şi prigonitorul.
Porunca iubirii a devenit fundamentală şi atotcuprinzătoare, întrunind toate poruncile
lui Moise. De aceea porunca iubirii nu este menţionată aparte în Predica de pe munte, dar
iubirea este considerată unicul principiu moral, legea supremă a vieţii profesionalului.
Duplicitatea poruncii iubirii constă în faptul că într-o poruncă se preconizează
iubirea către Dumnezeu şi către aproapele său. Ar fi incorect să interpretăm porunca
aceasta în sensul că în ea se recomandă atitudinea egală a profesionalului atît faţă de
Dumnezeu, cît şi faţă de aproapele său. Dumnezeu este milostiv faţă de om. El dă
140 Biblia. Op. cit., Matei, 22:37-39.
141 Ibidem, Leviticul, 19:18.
142 Ibidem, 33-34.
120