etica profesionala

Totodată, echitatea este un principiu ce reglementează relaţiile dintre oameni în
ceea ce priveşte repartizarea valorilor sociale, care sînt concepute în cel mai larg sens
– libertate, posibilităţi benefice, semne ale prestigiului şi respectului etc.
Din simpla enumerare a valorilor sociale devine clar că echitatea este un
principiu ce reglementează relaţiile dintre oameni ca membri ai comunităţii ce au un
anumit statut şi anumite obligaţiuni. De aceea mulţi filosofi, începînd cu Platon şi
Aristotel, analizau echitatea ca pe o virtute socială. Filosoful american contemporan
J. Rolls, autorul lucrării Teoria echităţii, compară echitatea cu adevărul: aşa cum
adevărul este principala virtute a gîndirii, tot astfel şi echitatea este prima virtute a
instituţiilor sociale. Iată de ce prin toată istoria filosofiei trece ca un laitmotiv ideea că
echitatea este ceea ce contribuie la binele comun.
De la Aristotel ia naştere tradiţia distincţiei dintre două tipuri de echitate –
distributivă şi corectivă. Echitatea distributivă presupune să se dea fiecăruia ce i se
cuvine. Ea operează în atribuirea onorurilor, funcţiilor, bogăţiilor. Fiecare primeşte
din acestea partea ce i se cuvine conform meritelor pe care le are ca cetăţean, adică o
porţie care corespunde valorii sale în comunitate. Al doilea tip de echitate, cea
corectivă, are scopul de a corecta inegalităţi, injustiţii apărute între oameni. Echitatea
corectivă presupune o măsurare obiectivă, impersonală şi reprezintă căutarea unei
poziţii medii între două extreme injuste.
Ca virtute socială, echitatea se deosebeşte prin faptul că gradul relativităţii
conţinutului ei, mai precis schimbarea concret-socială a criteriilor preconizate de ea, sînt
cu mult mai înalte. Unul dintre primii care a atras atenţia asupra acestui fapt a fost
filosoful englez D. Hume. El a ajuns la concluzia că echitatea este o virtute „artificială”,
dar şi o milă „naturală”. Echitatea presupune un anumit nivel al înţelegerii dintre
membrii comunităţii în ceea ce priveşte principiile după care ei trăiesc. Aceste principii
pot să se schimbe, dar conceperea concretă a echităţii depinde de regulile şi de
deprinderile care s-au instaurat în societatea dată. Odată instaurate, chiar dacă acestea
sînt incorecte, echitatea se stabileşte în conformitate cu ele, iar încălcarea acestor norme
în numele respectării standardelor sociale înalte este percepută ca o inechitate.
Echitatea apare, în primul rînd, ca o problemă a egalităţii. Cel mai simplu
conţinut al principiului echităţii constă în imperativul respectării egalităţii. Această
legătură dintre echitate şi egalitate şi-a găsit expresia în una din primele formulări ale
regulii echităţii definitivată în cadrul instituţiei răzbunării prin sînge: „Procedează
faţă de alţii aşa cum ei procedează faţă de tine”. Aceasta este legea talionului,
exprimată în porunca din Vechiul Testament – viaţă pentru viaţă, ochi pentru ochi,
dinte pentru dinte. Însă omorul din răzbunare face imposibilă corectarea relei-voinţe.
Legea talionului este înlocuită de o nouă etică, echitate şi moralitate. Tonul
categoric: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi!” însemna iniţial interdicţia răzbunării
individuale. După aceea, în limitele gîndirii morale dezvoltate, „Nu judecaţi!”
presupune că nu numai în judecata civilizată, ci şi în judecăţile apreciative se pot
întrezări elementele răzbunării. Este adevărat că regula veche a talionului nu este
depăşită complet o dată cu regula de aur a moralităţii şi cu parabola iubirii. Ea este
depăşită ca regulă de bază, dar se păstrează sub forma unor stereotipuri, subterfugii,
devieri de la bunul-simţ.
Legătura dintre echitate şi egalitate este precizată esenţial de J. Rolls, care
118