etica profesionala

utilităţii dispare din ideologiile şi teoriile sociale în societăţile în care economia se
bazează pe principii centralizate şi planificate.
Din cele relatate nu reiese că interesul comun este numai o superstiţie, o iluzie,
un subterfugiu al gîndirii moralizatoare a unui grup, care consideră cu aroganţă că
puritatea moravurilor, bunăstarea morală a societăţii poate fi obţinută cu preţul unor
limitării şi cu reprimarea intereselor private şi individuale. Însă interesul comun ca
valoare reală, universală este actual numai în condiţiile în care comunitatea –
purtătorul interesului comun – se află în faţa pericolului din partea duşmanului extern
sau a forţelor distrugătoare ale naturii, cînd fără grija plină de abnegaţie de
comunitate este imposibil a păstra părţile şi elementele acestei comunităţi.
În istoria gîndirii sociale poate fi întîlnit şi un alt punct de vedere, mai răspîndit şi
mai vechi, conform căruia interesul comun nu există în afara intereselor particulare,
interesul comun fiind alcătuit din interesele particulare, deoarece omul care în mod
raţional şi cu succes îşi realizează interesul propriu contribuie şi la binele altor oameni, la
binele comun. Această poziţie a fost numită „poziţia egoismului raţional”. Doctrina
respectivă are o bază economică: o dată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani şi a formelor
de diviziune a muncii care le sînt proprii, orice activitate privată, orientată spre producerea
unor mărfuri şi prestarea unor servicii competitive, este utilă societăţii.
Însă în linii mari, oricît de înălţătoare ar fi explicaţiile adepţilor egoismului
raţional, în ultimă instanţă, această învăţătură reprezintă o justificare a interesului
privat, iar ca atitudine practică faţă de lume este o apologie a egoismului ca atare.
Astfel, teoria binelui comun şi acea a egoismului raţional propun fiecare în felul
său o justificare etică şi o fundamentare a comportării individuale în practica socială.
În ideile despre util, în noţiunile şi valorile conştiinţei pragmatic se generalizează
cerinţele cu care se ciocneşte omul în activitatea sa practică. Pragmatismul
reprezintă un astfel de tip al conştiinţei care apare datorită dezvoltării economiei de
piaţă şi antreprenorialului în sensul larg al cuvîntului. De aceea vom cerceta
principiul utilităţii în lumina caracteristicilor sociale de bază ale antreprenorialului.
Din punct de vedere social-etic, antreprenoriatul reprezintă o activitate prin
intermediul căreia sînt transformate relaţiile sociale şi, în acest sens, el este o varietate a
activităţii social-organizatorice şi social-creatoare. Dacă e să analizăm antreprenoriatul
în lumina valorilor utilităţii, succesului, eficienţei, atunci devine clar că în el se întîlnesc
unele calităţi şi orientări valorice ale profesionalului şi sînt blocate altele.
Antreprenoriatul, mai ales cel din domeniul industriei, formează un tip de om
energic care gîndeşte independent şi are un spirit dezvoltat al propriei demnităţi. O
altă problemă este felul în care aceste calităţi se manifestă în viaţa reală, în
moravurile sociale. Or, sfera materializării lor este cea a concurenţei, determinată de
concurenţa nu numai a diferitelor mărfuri şi servicii, ci şi de ciocnirea diferitelor
caractere, interese, ambiţii.
După cum denotă experienţa social-morală, tendinţa spre succes, cînd acesta este
înţeles ca valoare determinantă, presupune de multe ori că el este perceput ca o
creştere a capitalului, care se face cu orice preţ, pe contul partenerului, consumatorului,
exploatării excesive a resurselor umane şi naturale.
Independenţa creatoare a antreprenorului în acţiunile sale şi în conştiinţă îi oferă
simţul propriei libertăţi şi independenţe de dragul cărora el este gata să pună în joc
116