etica profesionala

limitată de tendinţa de a respecta obligaţiunile asumate, a fi echitabil, a fi cumpătat şi,
în ultimă instanţă, a da dovadă de grijă în primul rînd nu de bunăstarea sa, ci de
bunăstarea altora. În al doilea rînd, desfătarea capătă o justificare etică pe baza
creaţiei în sensul larg al cuvîntului, ca activitate în procesul căreia personalitatea se
realizează pe sine în mod liber şi constructiv. În creaţie ca formă a autoexprimării
personale se pot urmări multe trăsături psihologice şi morale ce caracterizează trăirea
desfătării. Din punct de vedere etic, în desfătare este preţioasă posibilitatea autonomiei
– autoafirmarea, care este independentă de rolurile social-statutare şi de obligaţiuni,
e preţioasă posibilitatea de a renunţa la deşertăciunea vieţii cotidiene.
Creaţia nu este, desigur, netulburată, dar în ea este ceva analogic desfătării, care
conţine aceeaşi înflăcărare, aceeaşi posibilitate a voinţei libere, aceeaşi libertate etc.
Creaţia este aproape naturală, spontană în afara imperativului, prin intermediul ei
personalitatea îşi obiectivează capacităţile şi intenţiile. Însă creaţia este invers
proporţională desfăţării, ea cere de la făuritor autodisciplină şi sacrificii.
2. Noţiunea de „util” şi etica lui în activitatea profesională
Utilul reprezintă o valoare pozitivă la baza căreia stau interesele, adică relaţiile
profesionalului cu diferite obiecte, a căror asimilare îi permite să-şi păstreze şi ridice
statutul lui social, economic, politic, profesional şi cultural. Ca un principiu al vieţii,
utilul poate fi exprimat în regula: „Pornind de la interesul personal, trage folos din
toate”. Deoarece interesele sînt exprimate în scopuri pe care omul le urmăreşte în
activitatea sa, în acest caz util este socotit aceea ce contribuie la atingerea scopului şi în
special mijloacele prin intermediul cărora se atinge scopul. Folosul ce derivă dintr-o
acţiune este un îndemn natural al activităţii noastre. Înainte să începem o acţiune, ne
gîndim pînă la ce punct ar fi aceasta favorabilă dezvoltării noastre, care sînt foloasele pe
care le-am trage din ea pentru a ne procura mijloacele necesare pentru satisfacerea
necesităţilor cerute de natura noastră. Astfel, utilul caracterizează mijloacele oportune
pentru atingerea scopului respectiv. În afară de util, gîndirea utilitaristă conţine şi alte
noţiuni valorice: „succes”, care presupune obţinerea rezultatelor care sînt aproape de
scopul programat, şi „eficienţă”, care presupune obţinerea rezultatelor cu cheltuieli
minime. În felul acesta este recunoscut ca util ceea ce: a) corespunde unor interese; b)
asigură realizarea scopurilor preconizate; c) oferă posibilitatea de a atinge rezultate ce
sînt aproape de scopurile propuse; şi d) este obţinut cu eforturi minime.
Ca şi alte valori ale conştiinţei practice (succesul, eficienţa, raţionalitatea,
superioritatea etc.), utilul reprezintă o valoare relativă, spre deosebire de valorile
supreme (bine, frumos, adevăr, perfecţiune etc.).
Noţiunile şi regulile conştiinţei util orientate ca şi cele hedoniste sînt din punct
de vedere moral neutre. Ele se manifestă atît prin lăcomie, consumism, achiziţionare,
carierism, cît şi prin antreprenoriat, în general prin spirit întreprinzător. Însă, din
punct de vedere etic, atît în primul, cît şi în al doilea caz se păstrează o distincţie
esenţială între morală ca atare şi relaţiile de utilitate. Morala apare şi funcţionează în
societate ca un sistem de valori ce are menirea de a compensa separarea şi
înstrăinarea indivizilor condiţionate de societate. Utilul şi noţiunile sale înrudite
reflectă valorile şi normele care sînt adecvate anume relaţiilor dintre indivizi răzleţi,
înstrăinaţi ce se exploatează unii pe alţii.
114