etica profesionala

individul poate să se simtă pe sine însuşi, el se eliberează parcă de ceva extern – de
circumstanţe, obligaţiuni, de ataşamentul obişnuit. În această ordine de idei, plăcerile
sînt pentru om un indicator al experienţei semnificative, o manifestare a voinţei
individuale. Îndărătul plăcerilor stau întotdeauna dorinţele, care sînt în ultimă instanţă
suprimate de dispoziţiile sociale. Omul conformist ce acţionează după principiul „asta
este acceptabil”, sau „asta nu este acceptabil” îşi afirmă dreptul său asupra autorealizării
individuale. Orientarea spre plăcere este invers proporţională comportării
obişnuite ce se bazează pe prudenţă şi pe dobîndirea folosului.
În felul acesta, din punct de vedere funcţional, plăcerea înseamnă: a) depăşirea
neajunsului; b) eliberarea de presiune; c) autorealizarea individuală, mai ales în plan
de creaţie.
Din punct de vedere subiectiv, plăcerea este plăcută şi de aceea este dorită. Ca
atare, plăcerea poate servi pentru individ drept o valoare în sine şi poate în mod
substanţial influenţa asupra motivelor acţiunilor sale. Am vorbit despre hedonism,
concepţie care consideră că tendinţa spre plăcere determină ierarhia valorilor, modul
de viaţă al profesionalului.
Însă în această ordine de idei, dacă plăcerea reprezintă o valoare în sine, atunci
totul începe să fie reprodus numai ca o condiţie sau ca mijloc posibil al realizării
plăcerii. O atare logică, după noi, nu are nici o măsură, nici o limită.
În consecinţă, apare o problemă etică referitoare la bazele acţiunilor profesionalului:
poate oare plăcerea să fie un fundament moral crucial? În istoria filosofiei cu
privire la răspunsul la întrebarea în cauză găsim trei moduri de rezolvare a ei. Primul
e pozitiv, el aparţine reprezentanţilor hedonismului etic, mai ales cirenaicilor (adepţi
ai şcolii filosofice din Grecia antică, întemeiată de Aristip, care preconiza principiul
cultivării plăcerilor senzuale, drept care pentru dobîndirea fericirii interesele obşteşti
erau subordonate celor personale). Al doilea mod de abordare este negativ, el a fost
promovat nu numai de gînditorii religioşi, ci şi de filosofii-universalişti (Im. Kant, V.
Soloviev etc.). După cum raţionau ei, criticînd hedonismul, varietatea gusturilor,
afecţiunea, pasiunea nu ne dă posibilitatea să recunoaştem că plăcerea posedă un
statut fundamental de principiu moral. Al treilea mod de abordare, dezvoltat de
eudemonism, mai ales de Epicur şi de utilitariştii clasici, cere un şir de explicaţii.
Eudemoniştii respingeau caracterul indiscutabil al plăcerilor senzoriale. Însă ei
adoptau plăcerile înălţătoare, le considerau numai pe cele autentice şi le cercetau în
calitate de bază morală a fundamentării acţiunilor. Plăcerea ca atare nu poate fi
considerată amorală sau ceva ce se situează în afara moralei ori se opune eticii sau
concepţiei umaniste despre lume. De aceea critica hedonismului nu trebuie să
însemne refuzul principiului plăcerii. Ea are numai scopul de a indica limitarea etică
a hedonismului ori tinde să-l înalţe la rangul de moralitate.
Care este deci calea satisfacerii etice? În primul rînd, limitării etice trebuie să-i
fie supuse nu plăcerile, ci dorinţele, şi anume abuzul etic. De aceea principiul plăcerii
ar trebui să fie precizat în felul următor: „Tinde spre realizarea dorinţelor tale, nu te
deda abuzurilor şi respectă dreptul altora la plăcere”. Însă pentru a garanta acţiunile
etice ce rezultă din principiul desfătării, este necesar de a corecta din punctul de
vedere al conţinutului acest principiu, din punctul de vedere al eticii folosului, eticii
perfecţiunii şi eticii iubirii. Din această perspectivă, tendinţa spre desfătare este
113