etica profesionala

Întemeiat în antichitate de cirenaici şi dezvoltat într-o formă mai rafinată de Epicur,
hedonismul a fost legat mai ales de sistemele materialiste şi a avut în general un rol
pozitiv, opunîndu-se ascetismului religios şi căutînd să întemeieze morala pe principii
naturale. Totuşi, în măsura în care ia ca punct de plecare individul izolat, hedonismul
nu poate fundamenta ştiinţific morala, iar în măsura în care desparte năzuinţa spre
plăcere de setea de acţiune, rupînd bucuria de binele moral şi satisfacţia de virtute,
hedonismul tinde către amoralism. În principiu, hedonismul se află pe o poziţie opusă
faţă de preocuparea dezinteresată pentru ceilalţi, considerată în mod obişnuit un
element esenţial al moralităţii.
Hedonismul nu este propriu-zis o încercare de a construi o teorie cu sens
moralizator, ci o doctrină senzualistă despre un anumit mod de viaţă al individului,
însă cu implicaţii etice mai ales pentru că reprezintă în fapt o contrazicere a moralei.
Ideea plăcerii ca unic scop al activităţii virtuoase (morale) este, în fond, o justificare
„etică” a egoismului uman, sau cel puţin şi o justificare a acţiunilor individualiste.
Însă nu toate plăcerile individuale sînt conforme cu cerinţele binelui moral. Epicur a
făcut numeroase corectări ale individualismului, ele însă sînt contrazise de ideea
plăcerii ca scop căruia i se subordonează virtutea. Virtutea se conformează plăcerii, şi
nu invers. Binele moral poate fi acceptat pentru înfăptuitor şi ca scop, nu numai ca
mijloc: ca scopul a ceea ce el are de făcut – scopul acţiunii sale, iar binele înfăptuit
este totodată mijlocul unei satisfacţii personale a altora. Numai satisfacţia sau
plăcerea celor cărora le este adresat binele reprezintă scopul înfăptuirii binelui,
raportul dintre virtute şi plăcere este acceptat şi aprobat moraliceşte, mai ales ca o
trecere de la cauză la efect. Noi trăim satisfacţia ca pe o consecinţă a binelui înfăptuit.
O atare satisfacţie – efect al binelui săvîrşit – este într-o anumită măsură şi o condiţie
a moralităţii binelui. Tocmai asemenea idei apar dezvoltate în etica stoică, idei care
reprezintă o reacţie împotriva epicureismului, împotriva doctrinei plăcerii din punctul
de vedere al virtuţii şi binelui suprem privite ca scop şi nu ca mijloace.
O mare contribuţie la studierea rolului plăcerii în viaţa profesionalului au adus-o
lucrările lui S. Freud, care a ajuns la concluzia că „principiul plăcerii” este regulatorul
natural şi principal al proceselor psihice. Psihica profesionalului, după Freud, constă
în aceea că, indiferent de directivele normative ale individului, simţurile plăcerii şi
neplăcerii sînt dominante. Cele mai intensive şi strălucite şi, în acelaşi timp, cele mai
accesibile sînt plăcerile trupeşti, în primul rînd cele sexuale, şi plăcerile legate de
satisfacerea necesităţilor legate de hrană, căldură, odihnă.
De la naştere omul este un hedonist, consideră Freud. Plăcerile pruncului sînt
simple şi absolut accesibile: hrănirea, legănatul, căldura mîinilor blînde, cuvintele
mîngîietoare – iată izvorul primelor plăceri.
În procesul socializării are loc limitarea dispoziţiei naturale a profesionalului
spre plăcere. Lărgirea contactelor cu cei din jur cere de la oameni să-şi controleze
tendinţa spre plăcere şi să o plaseze în conformitate cu tendinţele altor oameni, să
amîne obţinerea plăcerii, sã sufere neplăceri etc. Astfel, după Freud, are loc
înlocuirea principiului plăcerii cu „principiul realităţii” care duce la plăcere, dar care
este mai mică şi se proiectează în viitor, fiind însă mai sigură.
Principiul plăcerii se manifestă prin contradicţia dintre normele sociale ale
bunei-cuviinţe şi este instrumentul de bază al independenţei personale: prin plăcere
112