etica profesionala

În sfîrşit, diavolul i-a propus lui Isus toate împărăţiile lumii şi slava lor pentru ca
el să se închine lui, înţelegînd că profesionalului slab îi este important nu pur şi
simplu să se închine, ci şi să-i înmîneze şi conştiinţa lui, iar prin închinare să-şi
rezolve şi altă speranţă a sa – a se uni cu alţii, realizînd prin dependenţă necesitatea
unirii mondiale. La această propunere Isus a răspuns: „Piei, satano, căci scris este:
Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti“ 135 .
Orice închinare presupune o lipsă a libertăţii. Renunţînd la ispitele diavolului,
Isus a opus fericirea ca bine suprem măreţiei puterii şi superficialităţii supuşeniei
acceptate voluntar.
Toţi profesionalii caută fericirea, s-a afirmat constant de la Aristotel pînă în zile
noastre. S-au propus, în egală măsură, atît soluţii despre care am vorbit mai sus, care erau
întemeiate individualist, cît şi altele generoase deschise solidarităţii, dăruirii, fericirii
nobile atinse conştient. Scopul vieţii individuale şi evoluţia vieţii sociale sînt o necontenită
goană după fericire, „oricare ar fi formele pe care le iau activităţile individuale“ 136 .
Căutarea fericirii apare ca cel mai firesc lucru pentru om. Această calitate
izvorăşte din condiţia profesionalului de fiinţă conştientă: care percepe, simte, judecă,
a cărei activitate se desfăşoară în conformitate cu un scop, cu o aspiraţie sau cu o
dorinţă. Fericirea e starea fiinţei care suferă şi judecă, fiinţă care îşi reprezintă lumea
cu propria imagine asupra sa şi a lumii. Fericirea e o stare individuală, strict
personală, care implică însă în mod necesar prezenţa altor oameni şi a lumii.
Întrucît fericirea e legată de individul conştient ca un tot întreg, ea are o
puternică notă de subiectivitate, deoarece profesionalii urmăresc fericirea dar există
diferite moduri de a o înţelege. Acela şi lucru urmărit de toţi ne apare atît de diferit şi
inexprimabil încît subiectul ne pare a se sustrage oricărei analize.
Problema fericirii privită ca o enumerare a elementelor care ar asigura în mod
concret fericirea, despre care am vorbit anterior, nu poate avea un răspuns pentru că, atît
în cazul în care vorbim despre starea sufletească a individului fericit şi simţămintele sale,
cît şi în cazul în care îi dăm o formă obiectivă şi vorbim despre bunuri a căror posesie s-
ar numi fericire, ne găsim într-o sferă atît de puternic impregnată de elemente subiective
încît fiecare încercare de a găsi un răspuns general valabil este condamnată la împotmolire.
O analiză a condiţiilor indispensabile pentru fericirea profesionalului pare mai
fructuoasă decît problema aparent mai adîncă a condiţiilor suficiente. Această analiză a
condiţiilor indispensabile a fericirii profesionalului este importantă atît sub aspectul
activităţii sociale, cît şi pentru aprofundarea cunoaşterii individualităţii umane.
Fericirea şi nefericirea sînt limitrofe. Vecine nu numai în sensul direct al
cuvîntului, că un vecin este fericit, iar altul invers. Fericirea şi nefericirea există
deopotrivă în viaţa fiecărui om. Nefericirea nu e în stare să evite greşelile, delictele,
bolile şi nenorocirile, pierderea celor dragi şi apropiaţi, ceea ce devine de cele mai
multe ori cauza nefericirii.
La rîndul său, societatea ca o formaţiune de indivizi ce concurează este
concepută astfel încît concomitent fericirea tuturor este imposibilă. Fericirea unora
există concomitent cu nefericirea altora, este adesea determinată de nefericirea altora.
135 Ibidem, 4: 10.
136 Negulescu, P.P. Destinul omenirii, vol. III. Bucureşti, 1943, p. 272.
109