etica profesionala

O altă reprezentare destul de răspîndită despre fericire este bazată pe experienţa
trăirii unei bucurii intense, a unei beatitudini, a unei solemnităţi meritate. Însă aceste
stări şi trăiri sînt după natura lor trecătoare, nişte clipe zburătoare. În expresia lui
Faust din poemul lui Goethe „Opreşte-te, clipă, tu eşti fermecătoare!” se reflectă
caracterul trecător al fericirii şi imposibilitatea de a o reţine.
Unul din cei şapte înţelepţi ai Greciei antice, Solon, spunea: „Evită plăcerile ce aduc
tristeţe şi durere”. Chestiunea constă nu numai în aceea că sînt plăceri care ca suferinţe duc
la nefericire. O dovadă în plus în favoarea faptului că fericirea nu constă în plăcere ne
serveşte situaţia în care plăcerile sînt accesibile atît celor ce se consideră fericiţi, cît şi celor
ce se consideră nefericiţi. Înseamnă că este foarte greu să te simţi fericit dacă nu posezi
plăceri, dar plăcerea ca atare nu este o condiţie sau un conţinut al fericirii, ci altceva. Spre
exemplu, trăirea plăcerii este legată de autonomia proprie, de simţul libertăţii interioare.
De aceea cei care vorbesc despre fericire şi afirmă cã ea constă în plăcere au în vedere
anume această parte a experienţei plăcerii. Iar cei ce reduc fericirea la plăcere datorită
bunului-simţ înţeleg că fericirea constă în plăceri îndelungate, însoţite de linişte sufletească
şi de bucuria vieţii, care corespund mai bine cuvîntului „beatitudine”.
Conform unei alte reprezentări, fericirea constă în bunăstare. Dar oare orice
bunăstare poate aduce fericire? Poate bogăţia dobîndită cu orice preţ deveni o cheie
spre fericire? Cu privire la bogăţie putem spune tot ceea ce am spus mai sus despre
plăcere: bogăţii posedă atît cei fericiţi, cît şi cei nefericiţi. Se mai poate adăuga, în
acest caz, că nu bogăţia ca atare îl face pe om fericit, ci bogăţia dobîndită în mod just.
Evident, nu trebuie să renunţi la bunăstare şi bogăţie pentru că în sărăcie fericirea
poate fi dobîndită cu mult mai greu. Însă este absolut neraţional să să te bizui pe
faptul că în bogăţie şi mai ales în cantitatea ei constă fericirea.
O altă problemă legată nemijlocit de cea a fericirii este raportul dintre fericire şi
putere. Biblia relatează întîmplarea cînd Isus Hristos s-a dus în pustiu şi a fost ispitit
de diavol cu bunătăţile lumeşti. Pe Isus Hristos l-a ispitit cu trei propuneri. Pentru
început, ca pietrele să se facă în pîini şi prin aceasta să hrănească şi să facă poporul
fericit. Isus a venit pentru a da libertate interioară oamenilor. Însă au ei oare nevoie
de libertate? Săturarea pîntecelui rîvnesc ei. Ei se vor închina în faţa celor care le vor
potoli foamea. Reiese că propunerile diavolului sînt juste, dar marele inchizitor numai
confirmă acest lucru, că principalul pentru om este a se sătura şi a uşura sufletul său
de sarcina responsabilităţii, închinîndu-se în faţa cuiva. La aceasta Isus răspunde: „Nu
numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu” 133 .
Prin aceasta Isus confirmă că numai libertatea interioară este cu adevărat o fericire
netulburată. Însă fericirea prin libertate care este plină de nelinişte este chinuitoare.
Pentru că nu este nimic mai străin decît povara liberei opţiuni.
În continuare diavolul îi propune lui Isus să se arunce de pe aripa templului şi să
demonstreze minunea şi să confirme divinitatea sa. Deoarece pentru om este
important nu numai să se închine, ci să-i împărtăşească cuiva propria conştiinţă.
Pentru că a se eschiva de la povara alegerii este adeseori mai important decît
libertatea. Atunci Isus I-a răspuns: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“ 134 .
133 Biblia. Op. cit., Matei, 4: 4.
134 Ibidem, 4: 7.
108