etica profesionala

Pentru Franklin acestea erau virtuţile profesionalului perfect în general, dar în
realitate acest om perfect al lui Franklin este un antreprenor perfect. Adresîndu-se lui,
Franklin încearcă să demonstreze că în orice îndeletnicire trebuie să te comporţi
conform scopurilor alese. Însă scopurile trebuie alese astfel încît ele să fie demne de
urmat, omul rãmînînd întotdeauna devotat virtuţilor.
În filozofia contemporană conform opiniei lui T. Sârbu sînt elucidate următoarele
virtuţi : politeţea, fidelitatea, prudenţa, cumpătarea, curajul 131 .
6. Fericirea, tratarea filosofică şi paradoxul ei în activitatea profesională
Toate teoriile etice conferă o anumită importanţă fericirii omeneşti. Ele se deosebesc
însă, în primul rînd, prin răspunsul dat la întrebarea în ce constă fericirea, iar în al doilea
rînd, prin opiniile asupra modului în care fericirea personală a unui om poate fi pusă în
acord cu fericirea generală, sau poate renunţa la ea în vederea fericirii generale şi, în al
treilea rînd, prin opiniile referitoare la necesitatea admiterii unui alt scop al acţiunii umane.
„Fericire” este o noţiune a conştiinţei morale ce desemnează situaţia ce corespunde în cel
mai înalt grad intereselor şi aspiraţiilor profesionalului în ceea ce priveşte condiţiile sale de
existenţă şi realizarea menirii sale umane. Nefiind doar expresia unei situaţii obiective sau
a unei stări subiective a profesionalului, fericirea include ideea despre esenţa şi căile de
realizare a supremei satisfacţii în viaţă, avînd astfel un caracter normativ axiologic.
Pornind de la primele lucrări dedicate eticii care au ajuns pînă la noi, se poate conchide
că raţionamentele despre morală au apărut în mod istoric şi s-au dezvoltat ca raţionamente,
în primul rînd, referitoare la esenţa fericirii şi la felul în care ea poate fi dobîndită.
De obicei, fericirea este numită o stare supremă a bucuriei, sentimentul încîntării
în cazul dobîndirii unui obiect mult dorit, o plăcere exaltatoare după atingerea unui
scop. Deoarece dorinţele şi scopurile oamenilor sînt diferite, fericirea este înţeleasă în
mod diferit. În general, pentru majoritatea oamenilor fericirea constă în ceva concret
şi evident – noroc, plăcere, bogăţie, onoare etc.
Tendinţa spre îndeplinirea dorinţelor, spre linişte, bucurie şi bunăstare este uşor
de înţeles. Problema apare în situaţia în care această tendinţă vine în contradicţie cu
cerinţele morale. Coliziunea apare în acest caz din contradicţia dintre tendinţa
spontană spre fericirea personală ca bunăstare şi satisfacţie şi necesitatea morală de a
fi virtuos, de a-şi îndeplini datoria personală.
Eudemonia (eu şi demon – divin) înseamnă în greaca veche destinul profesionalului
depinzînd de divinitate. Mai tîrziu, în lucrările lui Aristotel, acest cuvînt a început să desemneze
posedarea bunurilor supreme. Dicţionarul explicativ al limbii române tălmăceşte
cuvîntul „fericit” în cîteva sensuri: „Care se află într-o stare de deplină mulţumire sufletească,
plin de bucurie; care aduce fericire, provoacă mulţumire: care este bun, favorabil” 132 .
Însă fericirea ca ceva ce ţine de noroc şi soartă independente de om l-a făcut pe
Aristotel să conchidă că nici cel echitabil, nici cel curajos nu pot fi numiţi norocoşi,
deoarece echitatea şi curajul, ca şi orice altă virtute, depind de eforturile profesionalului.
Însă prin noroc putem înţelege şi ceea ce este bun, obţinut în afară de orice
intenţie şi chiar fără speranţă şi evitarea neintenţionată a răului.
131 A se vedea: Sârbu, T. Etica: valori şi virtuţi morale. Iaşi: Ed. Societăţii academice „Matei Teiu Botez”, 2005, p. 220-228.
132 A se vedea: Dicţionarul explicativ al limbii române. Op. cit., p. 374-375.
107