etica profesionala

că primele reflectă în mare măsură intelectualismul antic şi atenţia acordată de
clasicismul antic capacităţilor raţionale ale profesionalului. În virtuţile creştine
primează voinţa. Cunoaşterea şi cercetarea naturii nu au importanţă pentru pietatea
profesionalului, deoarece nu omul a inventat stihiile naturii. Însă este important a
crede în Dumnezeu, a-l iubi şi a spera la mîntuirea dăruită de el.
În filosofia europeană modernă rolul virtuţii ca şi categorie etică scade şi locul ei
îl iau libertatea voinţei, datoria şi bunurile. Situaţia se schimbă în a doua jumătate a
sec. al XIX-lea. Una din încercările reinterpretării învăţăturii despre virtute a fost întreprinsă
de filosoful rus V. Soloviev, un cugetător creştin, care nu consideră ca prioritare
nici virtuţile cardinale ale antichităţii, nici cele teologice. În lucrarea sa Justificarea
binelui el pune la baza sistemului său moral trei calităţi sau capacităţi ale profesionalului
– ruşinea, mila şi pietatea. Prin ruşine se reflectă atitudinea profesionalului faţă
de ceva inferior, faţă de propriile facultăţi fireşti, faţă de natura materială în general:
profesionalului îi este ruşine de impulsiunile naturii sale şi încearcă să le domine. Prin
simţul milei se reflectă atitudinea profesionalului faţă de alţi oameni şi în general faţă
de fiinţele vii asemănătoare lui. Mila constă în aceea că omul în mod respectiv trăieşte
suferinţa străină şi dă dovadă de solidaritate cu ea. Pietatea reflectă atitudinea
profesionalului faţă de suprem. De Dumnezeu omul nu se poate ruşina, nu-l poate
compătimi, dar i se poate închina, manifestîndu-şi evlavia faţă de el. Aceste trei
principii pot fi concepute ca simţuri, capacităţi, dar şi ca reguli ale acţiunii, ca virtuţi.
În continuare vom aduce în calitate de exemplu sistemul virtuţilor cunoscute în
istoria moralităţii ca virtuţile lui B. Franklin, marele om politic american, scriitor,
savant şi inventator. Pentru Franklin virtuţile erau mijloace pentru atingerea unui
scop, şi anume fericirea înţeleasă ca succes şi prosperitate pe pămînt, apoi şi în ceruri,
după moarte. Virtuţile trebuie să fie folositoare, de aceea Franklin a insistat mereu să
susţină importanţa criteriului utilităţii în activitatea individuală : nu cheltui bani decît
să-ţi faci bine ţie sau altora, adică nu risipi nimic; spune numai ce e util pentru tine
sau pentru alţii, nu face conversaţie inutilă; sexualitatea trebuie folosită rar şi numai
pentru sănătate şi procreare. De asemenea, el recomanda facerea de bine, care, în
secolul al XVIII-lea era o virtute foarte asemănătoare cu aceea pe care o avea iubirea
aproapelui din schema creştină a virtuţilor. Prin urmare, principala regulă a lui
Franklin constă în propria perfecţionare şi a celor din jur. În opinia lui Franklin,
succesul este principalul criteriu al vieţii, de aceea virtutea trebuie apreciată prin
prisma folosului. Despre demnitatea unui om se poate judeca după creditul care i se
acordă. Pentru a obţine demnitate şi încrederea creditorilor, omul trebuie să respecte
trei virtuţi principale – hărnicia, respectarea corectă a obligaţiunilor băneşti şi spiritul
de economie. Pe lîngă aceste trei virtuţi, Franklin evidenţiază următoarele: 1)
abţinerea în folosirea apei şi mîncării; 2) laconismul, capacitatea de a evita vorbele
goale, de la care nu au folos nici unul din interlocutori; 3) respectarea ordinii în toate;
4) hotărîre în îndeplinirea planurilor adoptate; 5) sinceritatea, cinstea; 6) echitatea; 7)
cumpătarea; 8) curăţenia în general şi curăţenia hainelor şi locuinţei; 9) calmul, adică
facultatea de a nu-ţi face griji pentru fleacuri; 10) puritatea morală; 11) modestia.
Astfel, lista de virtuţi a lui Franklin cuprindea noi virtuţi, ca tăcerea, curăţenia şi
hărnicia. De asemenea, el recomanda setea de îmbogăţire, pe care vechii greci o
numeau pleonexie şi o calificau drept viciu.
106