etica profesionala

Aceste păcate se numesc capitale, sau de căpetenie, pentru că ele sînt izvorul
multor păcate. Lista celor şapte păcate mortale a fost întocmită de Papa Grigorie cel
Mare în secolul al VI-lea şi apoi a fost popularizată în Evul Mediu de către Dante, în
lucrarea Infernul. După 1.500 de ani, în martie 2008, Biserica Catolică a actualizat
lista păcatelor capitale, adăugînd şapte noi păcate. Lista a fost publicată în ziarul
Vaticanului, L’Osservatore Romano: 1. Distrugerea mediului înconjurător; 2. Experimentele
ştiinţifice a căror natură morală este discutabilă; 3. Manipulări genetice care
duc la alterarea ADN-ului; 4. Consumul sau traficul de droguri; 5. Injustiţia socială
care duce la sărăcie; 6. Avortul; 7. Pedofilia.
În plan etic, în concepţia virtuţii (viciului) se remarcă un important aspect al
moralităţii, cel personal. Etica normelor reflectă acea parte a moralităţii legată de
formele organizării sau reglementării comportamentului. Etica valorilor analizează
acel conţinut pozitiv care se impune profesionalului spre îndeplinire prin intermediul
normelor. Etica virtuţilor ne arată cum trebuie să fie omul pentru a realiza ceea ce se
cuvine şi a se comporta corect.
A şti în ce constă virtutea încă nu înseamnă a realiza virtutea, nu înseamnă a o concepe
ca pe un imperativ îndreptat spre sine însuşi. O atare stare de lucruri era înţeleasă de
gînditorii moralei ca un paradox: cum se poate, ştiind virtutea, să duci un mod de viaţă
vicios? Aristotel a încercat să găsească posibilitatea rezolvării acestei dificultăţi morale.
Cuvîntul „a şti” este utilizat în două sensuri: a) „cunoaşte” presupune persoana care posedă
cunoştinţe, şi b) persoana care aplică cunoştinţele în practică. Aristotel mai preciza
că, strict vorbind, un om poate fi considerat că posedă cunoştinţe dacă le poate aplica.
Filosofii antici îşi închipuiau acea particularitate a fiinţei umane pe care noi
astăzi o numim „duplicitate”, dar această proprietate nu a fost înţeleasă de ei anume
ca duplicitate, calitate proprie profesionalului. Ca atare, duplicitatea a fost concepută
în creştinism de apostolul Pavel, care parcă îl repetă pe Ovidiu: „…căci nu săvîrşesc
ceea ce voiesc, ci fac ceea ce urăsc” 129 .
Duplicitatea profesionalului se dezvăluie prin ciocnirea poruncilor spirituale,
cunoaşterea virtuţilor şi dorinţelor ce tind spre păcat. Dar, spune Pavel, eu sînt de
acord cu legea, căci ea este bună, dar fac ceea ce nu vreau. „Dar acum nu eu fac
acestea, ci păcatul care locuieşte în mine. Fiindcă ştiu că nu locuieşte în mine, adică
în trupul meu, ce este bun. Căci a voi se află în mine, dar a face binele nu aflu. Căci
nu fac binele pe care îl voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvîrşesc” 130 .
După Socrate şi Aristotel, dacă omul ştie ceva, dar face invers, atunci înseamnă
că el nu ştie, el posedă nu cunoştinţe, ci păreri, şi el trebuie să tindă să obţină
cunoştinţe autentice pe care le-ar putea aplica în practică. După apostolul Pavel, dacă
omul ştie una şi face alta, înseamnă că corpul lui este păcătos şi că el trebuie să se
dezică de păcat – de corpul său, să înceteze a fi un practician.
În istoria eticii în calitate de filozofie morală sînt recunoscute două feluri
fundamentale de virtuţi: a) „virtuţile cardinale ale Greciei clasice” – cumpătare, curaj,
înţelepciune şi echitate; b) teologice, virtuţile creştinismului – credinţă, speranţă şi
dragoste. Distincţia radicală dintre virtuţile cardinale şi cele teologice rezidă în faptul
129 Biblia. Op. cit., Romani, 7: 15.
130 Ibidem, 7: 17-19.
105