etica profesionala

continuare a propriei fiinţe. Astfel, în morală omul este responsabil numai pentru
sine, pentru păstrarea libertăţii sale interioare, a demnităţii sale şi a omeniei sale.
Pentru alţii el este responsabil în măsura în care el îi recunoaşte ca fiind ai săi.
O dată cu lărgirea cercului altor oameni în faţa cărora şi pentru care omul se
consideră responsabil în libertatea sa, el transgresează limitele înguste ale
convenţionalismului, ale existenţei sale.
5. Virtuţii profesionale şi vicii profesionale
„Virtutea” este o categorie a eticii cu caracter apreciativ şi normativ care desemnează
însuşirile morale pozitive ale oamenilor, atitudine constînd în consecvenţa respectării
idealurilor etice, a principiilor şi a normelor morale. Virtuţile se obţin în procesul
vieţii sociale, ca urmare a însuşirii conştiente şi aplicării practice a principiilor şi
normelor morale. Meritul nostru, în înfăptuirea unui fapt, este cu atît mai mare, cu cît
avem a ne lupta cu împrejurări grele. Această luptă dată pentru a învinge dificultăţile, ce
se opun scopurilor noastre, a justificat în toate timpurile concepţia virtuţii. O dată cu
evoluţia societăţii şi a morale s-au schimbat atît conţinutul virtuţii, cît şi raporturile dintre
acestea. Spre exemplu, în etica Greciei antice era predominant recunoaşterea virtuţilor
cardinale: înţelepciunea, curajul, temperanţa şi dreptatea. Morala creştină consideră că
virtuţile fundamentale sunt: credinţa (în Dumnezeu), speranţa (în mîntuirea sufletului) şi
dragostea (pentru Dumnezeu şi pentru aproapele), aşa-numitele „virtuţi teologale“.
Renaşterea şi iluminismul au accentuat virtuţile laice, legate de afirmarea individului, de
interesele pămînteşti, de fericirea profesionalului.
A.MacIntyre în lucrarea Tratat de morală. După virtute propunea următoarele
definiţii ale virtuţii: a) virtutea este calitatea care permite unui individ să-şi îndeplinească
rolul său social (aşa apare ea în epopeile lui Homer sau în societăţile eroice ,dacă acestea
au existat cu adevărat); b) virtutea este calitatea prin care individul se poate apropia de
realizarea scopului (telos) său specific uman, fie în formă naturală, fie în formă
supranaturală (pentru ilustrare putem ţine seama de ideile lui Aristotel sau de cele din
Noul Testament, precum şi cele ale Sf. Toma d`Aquino); c) virtutea e o calitate utilă
pentru a obţine succesul pămîntean şi ceresc (exemplu listele cu virtuţi ale profesionalului
politic american B. Franclin). d) virtutea este dispoziţia sau sentimentul care asigură
supunerea şi acordul faţă de regulile relevante (etica normativistă contemporană) 128 .
Noţiunea de „virtute” poate fi o noţiune generalizatoare identică cu moralitatea
(„omul virtuos” este o expresie identică cu expresia „omul moral”). Respectiv, „omul
vicios” este un „om amoral”. O atare interpretare a acestor noţiuni este pe deplin
justificată, întrucît omul ori este ori nu este moral, adică omul este virtuos sau vicios.
Totodată, noţiunea de „virtute” are şi un înţeles singular de calitate morală, care este
utilizată, de obicei, la plural, desemnînd calitatea morală respectivă.
În ambele sensuri „virtutea” îşi păstrează acel sens la care se referă etimologia
greacă a cuvîntului însemnînd perfecţiune. În acest sens, virtuţile şi viciile nu sînt
numai nişte simple determinări obişnuite care, împreună cu alte calităţi ale
personalităţii, ar caracteriza personalitatea văzută din exterior, ceea ce serveşte drept
128 MacIntyre, A. Tratat de morală. După virtute.Traducere de C.Pleşu. Cuvînd înainte de A.Crăiuţu. Bucureşti: Ed.
Humanitas, 1998.
103