etica profesionala

antică nu sînt o expresie a egoismului. Acesta a fost răspunsul său la întrebarea de ce
Simonid a plecat în Sicilia la Tiran, iar el nu vrea să plece? În acest caz, putem vorbi
de o conştiinţă independentă autosuficientă. Declaraţia lui Pindar conţine ceva
esenţial: „Nu vreau să slujesc şi să fiu dependent, ci vreau să fiu stăpîn pe mine
însumi”. Independenţa pe care o propovăduia înţeleptul antic este destul de originală,
deoarece el obţinea independenţa lipsindu-se de bunurile vieţii de la curte.
Prin independenţă, libertatea iese la iveală în mod negativ, ca „libertate de
ceva”. Această problemă este una actuală ce ţine de sarcinile vieţii în condiţiile
aservirii personale, indiferent de formele ei. Conceperea libertăţii ca stăpînire de sine
se produce în limitele anume ale concepţiei morale asupra lumii. Voinţa se manifestă
ca liberă prin stăvilirea bunului-plac. În sfera dreptului aceasta înseamnă supunerea
voinţei proprii, voinţei comune, exprimată în disciplina socială şi susţinută în primul
rînd de legislaţia statală. În sfera moralei, corelarea voinţei proprii cu datoria. Astfel,
libertatea negativă sau independenţa apare nu ca o samavolnicie, ci ca o autonomie,
care se exprimă în: a) în libertatea faţă de tutela paternalistă şi faţă de orice dictat,
inclusiv din partea statului; b) în acţiuni în baza normelor şi principiilor pe care
profesionalii le recunosc ca fiind raţionale şi acceptabile, corespunzînd ideilor lor
despre bine; c) în posibilitatea de a influenţa formarea acestor norme şi principii, a
căror acţiune este garantată de instituţiile publice şi de stat.
De aici nu rezultă că profesionalii trebuie să se dezică de scopurile lor particulare
şi să devină altruişti, căci fiecare om, tinzînd spre atingerea scopurilor proprii,
trebuie să procedeze în limitele legalităţii, în limitele normelor adoptate în mod
practic. În morală formula juridică „libertatea unui om este limitată de libertatea
altuia” este reevaluată ca o sarcină morală personală: „Eu îmi limitez propria samovolnicie,
îndeplinindu-mi datoria, respectînd drepturile altora, nu admit nedreptate în
privinţa altora, contribui la binele lor”. Ea are şi o formulă strictă de imperativ:
„Întotdeauna limitează propria samavolnicie obligînd-o să respecte drepturilor altora,
nu îţi permite o nedreptate în relaţiile cu alţii şi contribuie la binele lor”.
Libertatea negativă ca autonomie se transformă într-o libertate pozitivă: autonomia
înseamnă deja nu numai lipsa presiunii externe, limitării, supunerii, ci şi posibilitatea
alegerii personale. Libertatea este „nu pentru ceva”, ci pentru a realiza alegerea.
Ideea libertăţii voinţei se realizează în libertatea alegerii, în posibilitatea, capacitatea şi
dreptul profesionalului de a alege scopurile sau sarcinile prioritare şi alternative.
Măsura libertăţii profesionalului este în funcţie de măsura responsabilităţii lui,
pe motiv că omul în stare de a lucra cu pricepere, în vederea unui scop, trebuie să
răspundă de consecinţele acţiunii sale, adică să-şi dea seama de faptele sale înaintea
societăţii, care s-a considerat întotdeauna în drept să pedepsească sau să dispreţuiască
pe cel care are o conduită imorală. Semnul esenţial distinctiv al noţiunii de „responsabilitate”
morală constă în faptul că ea se manifestă ca predispunere spirituală a
profesionalului de a purta răspundere pentru faptele sale, de a permite opiniei publice
să-i aprecieze activitatea. În plus, responsabilitatea morală îndeplineşte rolul unui
mijloc original de realizare a cerinţelor, cristalizate în categoriile de „datorie” şi
„conştiinţă morală”, independent de orice sancţiuni sau interese utilitare.
În morală omul este responsabil în faţa sa, iar în faţa altora, în măsura în care el
îi recunoaşte ca fiind o parte a suveranităţii sale, în care îi percepe pe alţii ca o
102