etica profesionala

umane sînt prinse într-o determinare universală riguroasă, fără ieşire, care se desfăşoară
fatal, indiferent dacă individul vrea sau nu vrea să participe la ele. Singura
soluţie etică a acţiunii este aceasta: să participi la acţiune, care este determinată fatal
şi în care subiectul este implicat fatal, dar să te desprinzi sau să te detaşezi interior de
„fructul faptei”, realizînd astfel paradoxul lotusului, care „stă pe apă şi nu se udă”.
Marea temă a nonacţiunii cultivată în cultura indiană este, pe de o parte, un protest
împotriva fatalităţii exterioare şi este totodată o expresie interioară a fatalităţii ca
fatalism. În cultura Greciei antice există o istorie a destinului care merge de la
reprezentarea unei forţe obscure şi absurde la aceea a unei forţe implacabile dar cu
rosturi etice, sancţionale. La Democrit în concepţia sa deterministă intră în acţiune
doar cauzalitatea externă, care este echivalentă cu fatalitatea, ce se manifestă la
nivelul întregii existenţe, deci şi în acţiunile umane. Mai apoi Epicur, corectînd
această viziune ontologică, va echivala direct determinarea democritiană cu destinul.
Într-o altă formă, aceeaşi viziune fatalistă este implicată în epoca modernă de
materialismul mecanicist. Dacă în planul gîndirii social-politice adepţii acestui materialism
fundamentează şi apără libertatea umană – drepturile profesionalului –, în schimb
implicaţiile ultime ale gîndirii lor ontologice sînt fataliste. De aici toate acţiunile şi faptele
umane sînt nu numai determinate, ci şi predeterminate. Însă acolo unde totul se petrece
cu necesitate fatală nu mai există nici libertate, nici răspundere sau responsabilitate.
Cea mai recentă şi mai complexă variantă a poziţiei fataliste în postfilosofia
contemporană îi aparţine structuralismului. Conform metodei structuraliste, oricare
configuraţie a existenţei este alcătuită din elemente şi relaţii între aceste elemente.
Însă în timp ce relaţiile sînt esenţiale – profunde şi perene, – elementele sînt
neesenţiale. Relaţiile sînt invariante, pe cînd elementele sînt variabile. După Lévi-
Strauss, relaţiile sînt echivalente cu necesitatea, iar elementele, cu întîmplarea.
În fond, adepţii fatalismului de diferite speţe neagă teoretic posibilitatea libertăţii,
considerînd că determinismul ar exclude posibilitatea oricărei alegeri, orice rol
al activităţii conştiente a oamenilor.
Poziţia voluntaristă este opusă celei fataliste. Potrivit ei, necesitatea poate fi
ignorată, sfidată, contrazisă prin suprasolicitarea libertăţii. În fond, ei percep greşit
libertatea ca independenţă deplină faţă de legile obiective şi absolutizează rolul istoric
al acţiunilor conştiente şi al voinţei oamenilor, considerate ca nedeterminate cauzal.
Existenţialistul francez J.-P. Sartre afirmă că omul este o fiinţă „blestemată”, sau
„condamnată” să fie liberă. Ieşirea din paradox nu este posibilă decît printr-un act de
pură spontaneitate a purei conştiinţe. Sartre reduce libertatea la libertatea individuală,
care ulterior este redusă în esenţă la deliberare şi decizie.
Pentru a scoate la iveală soluţia pozitivă şi actuală a problemei în cauză, trebuie
să pornim de la Socrate, care prin viaţa şi moartea sa ne dă un exemplu al întruchipării
libertăţii ca necesitate înţeleasă şi tradusă în fapt.
La începutul epocii moderne, Spinoza îşi subordonează gîndirea ontologică
gîndirii etice, de unde şi titlul operei sale fundamentale – Etica. Pentru Spinoza
libertatea poate fi cîştigată pe calea raţiunii. El pronunţă pentru prima dată marea
propoziţie: libertatea este înţelegerea necesităţii. Tot el face deosebirea dintre două
forme ale necesităţii: necesitatea raţională, care este temeiul libertăţii, şi necesitatea
neraţională – echivalentă cu constrîngerea –, care este temeiul suprimării libertăţii.
100