PRIVEGHIUL-roman

PAGE 85 400
italiana, lire ,monseniore, leafa la ambasada italiana…” La început nu
pricepu ce vrea străinul , dar când auzi de valiză, se schimbă la faţă ;
deodată i se spulberaseră toate visurile lui… Ia, uite, domne, ce prost fusese,
nu putea s-o pitească şi el undeva?... Se ferise de aşa ceva că era pericol
dacă te prindea cu lucruri dosite, legea era clară, îl mânca puşcăria, asistase
la două astfel de procese la Tribunal când doi gardieni fuseseră condamnaţi
pe viaţă… Sergentul îşi schimă trist privirea de pe acel om pe valiză şi tăcu.
Necunoscutul, văzând valiza, a sărit ca un nebun pe ea, îl îmbrăţişă pe
sergent, îngenunchease în faţa lui şi plângea în hohote de bucurie. ,,La
puşcărie, la mine dacă nu găsit- repeta el- la puşcărie, monseniore…eu
secretarul la ambasada italiana…” ,,…Tu-vă mumele voastre de secretari,
înjură sergentul, de data aceasta scos din pepeni, …tu-vă mumele voastre de
căscaţi, de ce n-aveţi, mă, grijă de bani ? Aruncaţi banii pe străzi şi-apoi
umblaţi după ei cu gura căscată ! Lăsaţi amărâţi de ăştia ca mine să viseze,
le daţi speranţe, iluzii, şi-apoi vii tu cu ambasada ta Italiană…” ,,Graţia…
graţia …”- repeat străinul… ,,Nici-o graţiere, eu n-am nevoie de graţierile
tele, ia-ţi valiza şi du-te dracului unde vei vedea cu ochii…”
Străinul desfăcu valiza, se repezi într-un teanc de bancnote şi-i întinse
sergentului ca drept mulţumire o mână de bani. ,,Nu-mi trebuie nici-un
ban !- sări sergentul ofensat- ia-o şi du-te, pleacă să nu te mai văd ! N-am
nevoie de lirele tale, striga el cât îl ţinea gura, lasă-mă sărac şi curat, dă-i
drumul de lângă mine mai repede, ai înţeles ?” Şi luă teancul de bani şi i-l
aruncă în valiză. ,,Graţia, graţia…” -repeta străinul cu valiza în mână,
coborând scările primăriei. Sergentul puse capul în jos urmărind pe străin
cum coboară şi tăcu minute în şir, închinându-se la Dumnezeu că-şi spălase
sufletul de toate necurăţeniile pe care i le adusese acei bani, de toate
gândurile rele şi de visele prin care trecuse. Când ridică ochii, Praporică tot
acolo era, nu-l luase nimeni, sta pe gard agăţat ca o brezoaie pusă să sperie
ciorile, rânjind la trecătorii grăbiţi…
Sergentul se aşeză pe scaun obosit, îşi scoase bastista din buzunar, se
şterse de năduşală şi rămase buimac clipe întregi. Rămăsese aşa ca o stană
de piatră privind spre Cişmigiul înnegrit care de-abia se zărea de praful
ridicat în slăvi de bombele căzute peste clădirile din apropiere. Capul lui
Praporică stătea ca un trofeu al ignoranţei şi-al absurdului înfipt în grilajul
gardului cu ochii spânzuraţi pe cerul cenuşiu. Se făcuse linişte, parcă tot
oraşul intrase în pământ…Ce căuta el aici? Să fie Leu al dracului că el îl
pusese la cale să vină în Bucureşti! El , ţăranul care-şi muncea pământul
liniştit, alături de nevastă şi de copii, să vină la Bucureşti să se pricopsească!
Şi dacă nu venea acum poate că lupta prin Tatra lângă rus până la victoria
finală…Să fie al dracului şi Hitler când se sculă el să facă războiul ăsta! Că
85