PRIVEGHIUL-roman

PAGE 7 400
1
ând venise acasă din război, Ionel al lui Duran trăsese la nevastă
C
în Ciculeşti ; de la gară o luase pe jos pe hotarul numit Drumul ăl
Mare, care despărţea locurile de la Porumburi în două şi mersese
pe el până aproape de sat. Era dornic să ajungă cât mai repede ,
nu-şi mai văzuse nevasta şi copiii de aproape doi ani, de când Gigea, nevasta
lui, îl condusese la gară cu lacrimi în ochi și-i jurase c-o să-l aştepte pâna la
moarte. Lăsase ultimul copil în albie adormit şi pe cei doi mai mari la poartă
plângând şi ei plecaseră prin noroiul acela clisos cu un cufăr la spinare,
schimbându-l când unul , când altul.
Acum la întoarcere străbătuse acelaşi drum în sens invers şi i se păruse
totul pe dos : văile erau mai mici, şoseaua, o făşie de pământ prăfuită şi
pustie, dealurile, nişte spinări golaşe, pline cu pietre ; în ciuda primăverii
care venea, iarba era firavă şi galbenă şi satul- un pumn de case aruncate
parcă într-o văgăună. Uliţa lor, străjuită de o parte şi de alta de nişte salcâmi
enormi, părea un tunel la capătul căruia trebuia să fie casa lor. Aproape totul
prinprejur era pustiu, primăvara scosese oamenii afară din case : bătrânii si
femeile erau la arat şi copiii cu vitele pe luncă, la păscut.
Ajuns în dreptul porţii, rămase surprins de tăbliţa dintr-un stâlp cu
regret-etern care anunţa moartea lui Ion Andreescu, socrul lui, decedat de
curând, o privi cu atenţie şi văzu data morţii : 5 martie… Încercă să descuie
poarta dar era legată cu un lanţ pe dinăuntru. Zgomotul trezi un dulău care
ieşi de sub magazie şi începu să latre răgusit. Glasul lui înfioră tăcerea şi tot
satul parcă se trezi deodată. Păuna, vecina lor şi soţia lui Stancu Andreescu,
fratele decedatului, care chema nişte cloşti, ieşi la poartă să vadă cine este ;
după ea doi copii, unul mic şi altul ceva mai măricel, se ţineau de fusta ei,
smiorcăindu-se de frica soldatului.
-Un soldat la noi la poartă, ţaţă Păuno !- îngână copilul ceva mai
măricel. Îl zărise printre gard pe şosea şi de frică se desprinse de fusta
femeii şi o luă la fugă spre grădină…După el o zbughise şi cel mic. Păuna
îşi scutură fusta, cum fac ţărăncile cănd ies la un străin, şi roşindu-se toată,
slobozi o apostrofă la adresa copiilor :
- Fir-aţi ai Dumnezeului de închinaţi să fiţi !
O fi şeful de post-se gândi ea- mi-aduce cine ştie ce veste proastă de la
băieţii ăia din război. Avea şi ea doi flăcăi, pe Gheorghe şi pe Ioniţă, plecaţi
de aproape doi ani şi nu mai ştia nimic de ei. Când deschise poarta, nu
mare-i fu mirarea când se trezi faţă-n faţă cu Ionel. Îl recunoscu din prima
clipă, deşi slăbise mult şi se urâţise :
7