PRIVEGHIUL-roman

PAGE 52 400
Odesa. Așteptăm din zi în zi marea bătălie. De frati-mio, Gheorghe, nu mai
știu nimic, el a fost dat la cavalerie și se pare că înaintează pe Don. Ce face
Maria mea și fetița? Sper să ne vedem în curând sănătoși acasă. De pe
câmpul de luptă se-aud vești triste, rușii s-au întărit și se pare că încep
marea ofensivă…Nemții trimit întărituri, ne-au băgat pe noi pe linia
întâi, hoții…Mor oamenii nevinovați aici, tată și mamă…am văzut ieri un
camarad cum a căzut un brand pe el și l-a făcut țăndări…În război azi ești,
mâine nu mai ești… Când am plecat de acasă, am lăsat în ladă un lănțic de
aur pentru fetița mea cu un medalion în care am pus fotografia mea; în caz
că nu voi mai veni, ceea ce e foarte probabil, să i-l dați ei să-l poarte la gât
toată viața pentru a-și aminti de mine…Acum să-ți citesc și ultima scrisoare,
adresată nevestei și fiicei lui: ”Dragă nevastă și dulcea mea copilă, așa-i
zicea el, dulcea mea copilă, am visat un vis azi noapte cu capul pe raniță în
tranșee, se făcea că eram acasă și tu, Mario, în rochie de mireasă veneai pe
valea Bucovului spre casa noastră… De pe deal apare o grupă de soldați cu
o mitralieră și încep să tragă în tine; tu fugeai și mă strigai… Era un cer
albastru și un soare orbitor… Glonțul mitralierei te-a ajuns și ți-a străpuns
pieptul și rochia de mireasă a fost inundată de sângele tău. Dar tu n-ai
căzut, fugeai mereu către mine și mă strigai… Erai cu fetița în brațe, o
strângeai la piept și plângeai. Eu am încercat să vin către voi, dar nu
puteam merge, parcă-mi luase Dumnezeu picioarele…Ce greu îmi e fără
voi, dragele mele, și visul acesta care s-a terminat cu o bombă care a căzut
între noi și ne-a spulberat pe toți în aerul cald al verii… Mario, tu să ai
grijă de fetiță, dacă nu voi mai veni eu; nu-ți cer să te călugărești, găsește-ți
alt bărbat și să-ți refaci viața, dar ai grijă de micuță…”
Moșneagul începu să plângă. Își scoase tabacherea din sân, își frecă o țigare
din ziar, o aprinse și începu să pufăie.
-Și acum să-ți citesc o scrisoare de la un camarad al lui care a scăpat
din încleștarea de la Cotul Donului: ”Dragă domnule Andrei, eu am trăit
ultimele clipe ale vieții lângă feciorul dumneavoastră. Era în ajun de
Crăciun, l-am întâlnit cu niște bobine la spinare, întindea firele telefonice
să facă legătura cu Comandamentul. Am stat cu el o noapte sub un pod, am
împărțit amândoi niște biscuiți cu o ceapă și am mâncat, timp în care mi-a
povestit viața lui, mi-a spus că are o mândrețe de fată și se topește de dorul
ei, își iubea nespus de mult soția și era îngândurat că o lăsase acasă fără
lemne de foc … Îmi povestea că în ultimul timp a dus-o greu, noroaie,
mocirlă, ploi, interminabile ploi, și el cu bobinele la spinare întinzând
cablul pe marea câmpie rusească… Dar lasă- zice- vor trece toate și vor
deveni amintiri…Când vom fi bătrâni le vom povesti nepoților această
aventură a noastră…Ce patriotism, ce libertate, ce dezrobire, ce Basarabie?
52