PRIVEGHIUL-roman

PAGE 51 400
-Am pierdut o vacă!- i-am răspuns eu scurt, tremurând de frica
necunoscutului. Dar dumneavostră cine sunteți?- am insistat eu.
-Eu sunt Dumnezeu!
Auzind acestea, am înlemnit. Am făcut legătura cu visul meu de azi noapte
și pur și simplu m-am zăpăcit. Semăna exact cu făptura din vis, care-mi
populase imaginația toată noaptea. Nu știam dacă mai trăiesc în realitate sau
mi se continuă visul.
-Da, da, Dumnezeu!- repetă el. Stai tu jos aici să tainim…Vaca ta am
găsit-o eu și am legat-o de o tufă lângă poiană, așa că nu mai fi îngrijorat!.
Am privit printre lăstăriș și mi-am zărit vaca, rumega la umbra tufanului.
-Și ce cauți aici în pădure, Doamne?- l-am întrebat eu. Nu mi-a
răspuns; l-am privit mai atent și semăna cu un om din sat. Avea o barbă albă
până la brâu, un păr lung până peste ceafă și înfășurat în acel cearceaf, părea
un schimnic rătăcit pe pământ.
-Am grijă de păsările cerului!- îmi răspunde el și se uită în sus. Acolo,
în vârful unui copac i-am zărit pătuiagul în care locuia, un frunzar la care se
suia pe o scară. Hrănesc păsările cerului!- îmi repetă el. Copiii mei s-au
transformat în aceste păsări! “Dumnezeu…copiii mei…”- gândii eu, acest
om trebuie să fie vreun nebun al satului rătăcit pe aici. Și mi s-a făcut o frică
de moarte; acest om poate să mă omoare, să mă spânzure, să facă ce vrea cu
mine…
-Nu te speria că nu-ți fac nimic rău! Tu ai o minte crudă, vei ține minte
ce-ți spun; peste timp trebuie să povestești ș tu copiilor și nepoților tăi
despre mine. Ia stai lângă mine să-ți spun o poveste!
-Bine dar am boii lăsați în pădure!
-Nu-i nimic, am eu grijă de ei! Vezi cele două păsări?
-Da, le văd!
Erau două păsări pe pătuiagul lui care se răsfățau în soarele verii.
-Sunt copiii mei, Gheorghe și Ioniță…Două suflete rătăcite, scăpate din
Infern. Stai să vezi… Și zicând “stai să vezi” se descheie la un buzunar și
scoase un teanc de scrisori , învelite într-o hartă mare pe care scria URSS.
Această hartă e harta de operațiuni militare, îmi explică el și o întinse pe
iarbă. Aici e Cotul Donului, puse el mâna pe un firișor de apă desenat pe
acea hartă, iar aici e Odesa…Începu să plângă, îi curgeau lacrimile peste
obrajii pomădați și se lăsau pe barba sură. Au plecat amândoi să apere o
cauză, să întregească România Mare, și sufletele lor s-au întors sub formă de
păsări…
Despături o scrisoare și începu să citească: ”Dragii mei părinți,- asta e
scrisoarea lui Ioniță, preciză el cu ochii în lacrimi… Aflați despre mine că
am ajuns bine la unitate. Am plecat cu trenul de Chișinău și acum suntem la
51