PRIVEGHIUL-roman

PAGE 48 400
început să are şi să semene că n-avem ce mânca la iarnă, Stancule…Tu ce
faci, Stancule… ? Doamne, iartă-l, dă-i mintea care-a avut-o, c-ai fost şi tu
notar, om de vază în sat…”
Maria se cunoscuse cu Gheorghe la furcărie ; acolo pe patul spitalului,
îşi aducea aminte cum venise el într-o seară şi-o fluierase la poartă, ce
frumos cânta din gură şi din frunză, şi ce ţinea la ea şi ce-o iubea, nu mai
putea de dragul ei şi ea, când îl vedea, parcă vedea pe Dumnezeu, îi intrase
la inimă ; acum se dusese totul…şi-amintea când plecau ei la Plescarea la
loturi cu căruţa, ce fericire pe ei !… Şi visul lui cu şarpele, şarpele a fost
războiul ăsta…Auzise şi ea de socru-său că a luat-o razna şi se gândea că nu
mai are nici-un rost să stea la Andreeşti în curte, îşi va lua fata şi va pleca în
lume…Dar Păuna n-a vrut să i-o dea, zicea că-i sânge din sângele lor şi-o
cresc cum or putea, Maria poate să se ducă să se mărite sănătoasă, ei n-au
nici-o pretenţie, că e fată tânără şi are tot viitorul în faţă. Dar Maria nu s-a
măritat ca altele, a stat singură cu maică-sa în Betegi până a făcut Gheorghe
şapte ani, venea din când în când pe la socrii şi-i aducea fetei bomboane şi
biscuiţi şi plângea şi-l jelea pe bărbat…
Ioniţă, al doilea băiat, nu era însurat, a plecat prea de tânăr, nu apucase
să vorbească cu vreo fată, avea doar saptesprezece ani, l-au luat neinstruit,
nu ştia nici să tragă cu puşca, terminase Scoala de arte şi meserii de la
Miroşi şi venise acasă. Era băiat dezgheţat, ai lui tot trăgeau nădejde că va
veni, poate se îndrăgostise pe-acolo de vreo femeiuşcă şi se încurcase cu ea,
cum au mai făcut şi-alţii, care-au venit cu ele acasă, în România. Speranţele
însă au fost deşarte, Ioniţă n-a mai apărut niciodată…L-au aşteptat şapte ani
de zile, i-au făcut o înmormântare pe cinste, i-au dat de pomană toate ţoalele
lui şi şi-au luat gândul să-l mai aştepte…
Prin anul 1956 s-a zvonit că un prizonier de la Burdea a venit cu
hazaică rusească acasă. Povestiseră părinţii ăluia că venise cu o rusoaică şi
vorbeau papagaliceşte, fără ca ei să înţeleagă ceva. Imediat Stancu
Andreescu cu Păuna au pus caii la brişcă şi s-au dus la el acasă să se
intereseze de feciorul lor. L-au găsit pe prispă, repara nişte căpestre şi
femeia mătura prin curte. ,,Bună ziua, nică !”-cică le ziseseră ei.
,,Zdarovaia !”- le răspunsese rusoaica. ,,Măi nică, avem şi noi un băiat, pe
nume Ioniţă care n-a mai venit din război acasă şi ne-a venit hârtie că e dat
dispărut. Tu în ce lagăr ai fost ? Poate ştii ceva de soarta lui !” ,,Măi nene,
le-a povestit omul, cu mine e o întreagă istorie, am fost internaţi într-un
lagăr din Ircursk, acolo au fost sute de români, munceau la mină ; eram
organizaţi pe grupe, pe detaşamente, plecam şi veneam însoţiţi de soldaţi deai
lor. Erau mulţi români pe care-i chemau Ion sau Ioniţă, dar nu reţin pe
niciunul să se fi numit Andreescu. Eu am fugit într-o noapte când plecam în
48