PRIVEGHIUL-roman

PAGE 47 400
11
a poartă la Stancu Andreescu se strânsese lume multă. Milea,
L
şeful Postului de Poliţie, împărţea acele hârtii care aduceau
veşti triste, fie cu dungă neagră, care însemnau morţi, fie cu
dungă albastră, care însemnau dispăruţi ; soarta-l lovise crunt
pe Stancu, avusese doi băieţi, amândoi plecaseră în război şi nu mai dădeau
nici-un semn de viaţă. Majoritatea ostaşilor veniseră acasă , mulţi muriseră,
şi mai mulţi fuseseră luaţi prizonieri sau erau daţi dispăruţi, numai de la ai
lui nici-o veste ! Ionel al lui Duran era singurul care ştia despre Gheorghe că
murise precis, dar evitase să-i spună adevărul, bătuse doar apropouri că de
acolo de la Cotul Donului nu crede că a mai rămas cineva cu viaţă. Acum
venise certitudinea, Milea cu hârtiile în mână îi spuse franc : « Nea
Stancule, ţi-aduc două veşti triste : ,,Gheorghe-al dumutale e mort la Cotul
Donului, iar Ioniţă e dat dispărut !” Lumea a tăcut, s-a făcut o linişte grea,
Păuna care auzise din curte, a început să zbiere ca un animal când îl tai :
,,Aoleooo, băieţii mei, aoleooo, Doamneee, ce mă mai fac eu,
Doamneee! Unde sunt băieţii mei, Doamneee… Se-auzea clopotul peste
sat : banggg, banggg, banggg !,venise iarna, o amărâtă de iarnă grea, cu
zăpadă şi cu viscol, Păuna cu fata lui Gheorghe-n braţe, numai de un an, o
ţinea întruna , ,,aoleooo şi iar aoleooo” şi treceau spre cimitir căruţe cu morţi
închipuiţi, şi femeile-i jeleau, şi fata lui Gheorghe, plângea şi ea-n scutece în
braţe la Păuna, şi-o goarnă a lui Pandele cânta sinistru peste sat, ,,du-l, du-l,
du-l”, era cimitirul plin de cruci noi şi de femei îngenunchiate peste
mormintele reavene. Că unul din Râca venise acasă si a auzit că are cruce la
cimitir şi s-a dus acolo şi-a scos-o şi-a dat cu ea în pământ înjurând pe
Dumnezeu, auziţi, fraţilor, pe Dumnezeu, că nu mai există, că dacă ar exista
ar face dreptate pe pământ. Și Gigea, plângând, de bucurie că e Ionel acasă,
dar şi de durere că verii ei cu care se jucase-n copilărie nu mai sunt, căuta s-
o potolească pe Păuna din urletul ei: ,, taci, ţaţă Păuno, taci din gură că e
necazul pe toată lumea, dă-mi mie fata aia”- şi-i ia fata din braţe, tocmai
când venea mă-sa, Maria, din Betegi, şi Maria a auzit povestea cu Gheorghe,
a căzut jos şi a leşinat, au înviat-o cu oţet şi-au dus-o la spital. Stancu a
văzut o lumină roşie în faţă şi a început să spună aiurea, a stat închis în casă
toată iarna şi n-a mai scos un cuvânt, spre primăvară s-a dus în pădure şi-a
făcut un pătuiag şi s-a mutat acolo, fura grâu de-acasă şi hrănea păsările
cerului…Seara se întorcea acasă călare pe un măgar al lui Brăican, zicea că
este Isus Hristos se-ntoarce în Ierusalim. ,,Stancule, Stancule, ţi-a luat
Dumnezeu minţile- se ruga Păuna de el- dă-te jos de pe măgar că lumea a
47