PRIVEGHIUL-roman

PAGE 382 400
Şi au coborât în marea câmpie într-o gară pustie ca-ntr-o romanţă
banală pe seară, căci ziua se dusese. Stătuseră în Roşiori câteva ore bune,
pierduseră o cursă şi acum aşteptaseră alta, o cursă locală amărâtă,
mizerabilă, năclăită cu navetişti de la Piteşti de la combinat, mai mult beţi şi
puşi pe şotii şi pe cântece deşucheate.
Coborâseră, deci, în gara pustie având în cap cântecele lor nenorocite
cu :,, hoop ! hoop ! să-ţi pun dop / de salcie sau de plop !” Fuseseră primiţi
de un stol de vrăbii care adunau resturi de grăunţe de pe drumul care ducea
la silozurile gării. Văzându-i, vrăbiile zburară şi rămaseră singuri cu câteva
imagini sub pleoape : o fântână cu ciutură, silozul impunător dincolo de
linia ferată, câteva magazii vechi şi-o uşă ruptă care-ţi deschidea vederea
spre imensa câmpie. Andra fredona o frântură din acel cântec, imitându-i pe
muncitori :,, mazăre-linte-bob fasole/ hai în casă, măi Manole !” Începură
să râdă ca proştii din senin. Neluţu se întristă, se-apropia de locurile
copilăriei lui, venea Dealul Plescării, apoi Apa Câinelui şi Drumul ăl Mare
care ducea spre sat. Pe-aici venise el cu taică-său la arat şi la semănat, un
ţânc de copil mânând boii la plug sau la rariţă cu biciul în mână. Răsărise şi
luna, obrazul ei sta spânzurat de vârful unui salcâm care se-mbrăcase-n
veşminte albe, florile lui aduceau miros de parfum pe briza caldă a serii care
bătea dinspre apus ; de undeva din vălcea răsărise un cor de brotăcei şi sera
ţesuse păiejeniş în mica dumbravă. Peste tot iarbă şi flori de mai şi stele
puzderie, peste tot cerul, la apus orizontul încă mai sângera, amintind de
soarele care scăpătase de după dealurile din depărtare. ,,Ce pastel frumos !”-
se mirase Andra. Apoi către bărbat : ,,Tu de ce taci ?” Neluţu se opri şi-i
sfredeli ochii ei mari şi albaştri cu privirile pierdute în păiejenişul nopţii cu
ochii lui lacomi. Şi atunci văzu el ce frumoasă e ea, avea faţa ovală, nasul
mic, ochii mari, gura senzuală cu buze mari şi cărnoase. Neluţu o prinse de
mijloc şi o sărută. Tânăra femeie se lăsase pe braţele lui, dusă parcă de un
vis şi-i întinse guriţa, răspunzându-i la sărutul lui ca un pui de rândunică ce
întinde ciocul după mâncare maică-si. Şi deodată stelele şi luna şi tot cerul
se rostogoliseră şi căzuseră în oglinda lacului din apropiere şi ei ca nebunii
se rostogoliseră şi ei în omătul ierbii, oprindu-se-n într-o poieniţă din
marginea pădurii. În acea tăcere stătură şi se odihniră un pic, bărbatul simţi
cum se zbătea inima fetei, îi descheie bluziţa şi-o sărută în dreptul inimii,
zdobindu-i cu buzele sfârcul obraznic al ţâţei care răzbătea prin bluză, ca un
hulub prins între palme.
Şi iar lună şi iar stele şi-un dulce corn sunând în noaptea albastră şi iar
tăceri şi-un vânt cald strecurat ca hoţul printre crenguţe, foşnindu-le,
sunându-le, aiurindu-le şi iar ape sunătoare şi boarea nopţii care-i zgribuli
şi-i făcu să se strângă unul în altul. Adam şi Eva ! Se caută ca proştii, umblă
382