PRIVEGHIUL-roman

PAGE 381 400
14
e făcuse noapte, toţi ai casei obosiţi, se culcaseră. Cei doi
S
copii ai lui Neluţu dormeau în sufragerie ca nişte prunci
fericiţi. Neluţu, după ce ascultă Europa Liberă, intră în
dormitor şi se culcă. Mirosul plăcut şi căldura femeii de lângă
el îl făcură s-o ia în braţe şi s-o strângă la piept. Andra însă, nepăsătoare, dar
şi obosită de-atâta muncă, îşi văzu de somnul ei. Bărbatul, şi el extenuat şi
stresat după moartea părintelui, renunţă la ideea unei partide de amor şi
adormi. În capul lui veneau învălmăşite fel de fel de idei şi scene din viaţa
lui ; încet-încet aceste scene se transferară ca prin minune într-un vis. Se
făcea că era prin grădină primăvara ; înfloriseră salcâmii şi înverzise iarba,
apa Bucovului curgea învolburată, umflată de topirea zăpezii, pădurea din
apropiere înmugurise şi cântau mierla şi cucul şi toate păsările cerului de teadormeau.
Pe luncă apare Andra la şaptisprezece ani, aşa cum o cunoscuse
el. Doamneee, ce frumoasă mai era : o copilă crudă cu picioare zvelte şi cu
faţa bălană, spumă de lapte, cu ţâţele ei ţuguiate de iadă, cu părul ondulat,
zâmbind, strigându-l înnebunită. ,,Ce-ai dragă de strigi aşa ?”- o întrebase el.
,,Tu nu vezi ce-i în urma mea ?” S-a uitat şi nu vedea nimic, parcă-i luase
Dumnezeu vederea. Era noapte, o noapte de vis aşa cum se plimbau ei prin
Cişmigiu când se cunoscuseră. O noapte cu stele şi cu lună, o lună mare cât
o roată de căruţă. Ea parcă era vrăjită, scăpată din hora ielelor, căzuse din
cer, se lăsase pe scări de mătase, înconjurată de îngeri. şi ridicase rochia sus
de glezne, dezvelindu-şi pulpele bălane, să treacă apa cu mâinile ridicate
spre el. Cerea ajutor, dar el nu vedea niciun pericol. A sărit în apă şi a prinso
şi a luat-o în braţe şi a dus-o la nucul din grădină, pe fânul de curând cosit.
Şi se juca vântul cu boarea lui prin frunzele nucului, mângâindu-le sufletele
lor şi fericindu-le şi ei îmbrăţişaţi cu faţa-n sus numărau stelele şi se sărutau
ca nebunii…
Apoi se văzu cu ea venind pentru prima dată la ţară ; o idilă de
poveste ! Au luat trenul din Gara de Nord la ora şapte, trenul de Timişoara,
cu program de rapid care n-a mai oprit până la Roşiori ; mergea aşa de
frumos, înainta prin câmpie ca un şarpe năbădăios în lumina dulce a acelei
dimineţi de primăvară. Ei stăteau la fereastră şi priveau zările şi depărtările.
Treceau prin faţa lor sate, gări pustii, câmpuri întregi cu porumb sau lanuri
întinse cu grâu. Erau singuri în compartiment şi se sărutau şi se îmbrăţişau
nestingheriţi. Andra fredona o melodie, el o sorbea din ochi, îi privea
zâmbetul atât de fermecător şi-i săruta apele marmoreene ale gâtului. Tăceri
peste tăceri şi glasul roţilor de tren care parcă spuneau şi ele o poveste…
381