PRIVEGHIUL-roman

PAGE 38 400
9
atul îşi îngropa morţii imaginari sau pe cei reali, plângându-i.
S
Din când în când se mai întâmplâ să mai vină şi câte un ostaş
acasă şi atunci satul se strângea la el în curte să mai afle câte
ceva. Milea, şeful de post, aducea fel de fel de veşti, dar mai
ales aducea ordine care anunţau că soldatul cutare e dat dispărut sau mort.
Familia mortului sau a dispărutului îi făcea cele lumeşti, comanda sicriu la
tâmplar, punea în el boarfele respectivului, îl chema pe Păsăroi sau pe Radu
Belu cu goarna, îi făcea pomană în regulă şi o înmormântare pe cinste.
Adesea se întâmpla ca mortul sau dispărutul înmormântat să vină acasă şi
să-şi găsească nevasta măritată cu altul. Aşa se întâmpă şi cu Mielu, a cărui
nevastă, deşi nu se măritase, după ce-i făcuse înmormântarea, pusese ochii
pe Niţu şi-l atrăsese în patul ei. De fapt ieşise pe Linie tot Lisăndriţa cu
nepotul ei de mână, căruia toţi îi ziceau Ion al lui Mamaie, şi striga în gura
mare :
-Făăă !,ia ieşiţi să vă spui una…
-Ce este, Lisăndriţo, săreau femeile pe ea, ce s-a mai întâmplat ?
-Cum ce,faaa, tu n-ai auzit de Mielu ?
- Care Mielu, fa? Ce-a făcut?
-A venit din război,faaa!
-Şi ?
-A prins-o pe-a lui, pe Mariţa, cu Niţu în casă, călare pe ea. A venit azi
noapte din război şi-a intrat şi el în casă ca omul şi-a dat de Niţu călare pe
nevastă-sa !
-Şi ce i-a făcut,făăă?
-Ce să-i facă, o plimbă ursu prin sat- mai apucă femeia să mai zică şi
se auzi tot alaiul, parcă urca Golgota cu Mariţa goală-puşcă în frunte, cu
ruşinea dezvelită, legată cu mâinile la spate, mergea cam la doi metri de
soldat ; pe lângă ea, de o parte şi de alta a drumului, lume cât vezi cu ochii şi
copiii care se zgâiau la ruşinea ei şi-o scuipau muierile şi lătrau câinii şi ea
mergea cu capul în jos şi se smiorcăia:
-Hai, măi Mielule, iartă-mă, că mi-e şi mie ruşine…
-Să te culci cu Niţu nu ţi-a fost, fa, ruşine ?- o ameninţa Mielu cu puşca
îmbrăcat militar, cu un veston pe umeri, strigând cât putea- spune ,ai, nu ţi-a
fost ruşine, căţea ce eşti ! Uitaţi-vă, lume, la căţea, credeam că viu şi eu
acasă la nevastă şi când colo…
Alaiul cobora devale spre apa Bucovului. Venise şi tatăl Mariţei şi se
ruga de Mielu s-o ierte :
38