PRIVEGHIUL-roman

PAGE 374 400
ne ajunge de două zile… » « Dumnezeu să primească, maică ! - mulţumi
Fiţa- ceştile astea ne mai trezesc, că ne luase somnul… » Gigea începu să se
jelească pe-afară, se ducea să ia un braţ de lemne să aprindă focul să dea
drumul la oalele cu pomană ; până la ziuă trebuia terminate ca să vină popa
să le citească. Victor Popa , soţul Cătuţei, venise şi el de acasă cu un tractor
şi se ducea la Manole al lui Vladu să ia crucea şi tronul mortului; tăiase cel
mai falnic salcâm din grădină şi-l dusese la tâmplar să facă stâlpul mortului
din el. Era un salcâm pus de Ionel al lui Duran după ce venise din război. Şi
lăsase cu jurământ ca din el să i se facă stâlpul : dacă se va usca, să taie altul
din Ciuculeşti din locul de casă al nevestei, dacă nu, să-l taie pe ăsta…De
fiecare dată când venea în grădină, punea ochii pe el : se făcuse falnic, mare,
se îngroşase, avea cam aceeaşi vârstă cu el, primăvara prin luna mai când
înflorea, mirosea aşa de frumos că nu-i venea să mai plece de lângă el.
Acum căzuse şi salcâmul şi el…Cătuţa îşi aminti că de câte ori venea pe la
ei, o luau în grădină la umbra lui, aşterneau o pătură şi nu se mai săturau de
vorbă. « Aici, tătică, e fericirea mea cu voi la un loc… » Acum dispăruse
salcâmul… Lăsase un gol imens în marea grădină, parcă se vărsase tot cerul
peste galbenul toamnei târzii… Şi dispăruse şi tatăl ei, n-avea să-l mai vadă,
n-avea să-i mai audă vorba lui dulce, sfatul lui cuminte… « Lasă, tătică… »
« Offf, tată, tată, repede-a mai trecut timpul, parc-a fost un vis, parc-a fost o
poveste… » « Poveşti sunt toate în lumea asta, tăticăăă ! Numai noi,
oamenii, nu ne dăm seama de ele… »
Ultima zi când mortul mai stă în casa lui ; vine din ce în ce mai multă
lume, se umple curtea. Şi cerul parcă plânge, s-au adunat norii şi picură uşor
peste negura toamnei ploaie măruntă. Gigea le prinde femeilor pomneţi,
nişte batiste în colţul cărora sunt legaţi bănuţi de metal, Polina le înoadă
oamenilor prosoape pe mâna dreaptă, o goarnă cântă trist peste tot satul şi
clopotul de la biserică îşi îndeşeşte bătăile, toţi ai familiei s-au strâns pe
lângă mort, sunt ultimele clipe când mai stau cu el împreună…
Pe deasupra satului dă ocol un cârd de ciori care gărăie înnebunite, trag
a iarnă…Vin popii, păşesc încet pe lângă gard, imperturbabili, parcă lor nu
le-ar păsa…Necazul familiei se varsă pe ei, dacă n-ar fi ei poate că mortul ar
mai putea să mai stea în casă…De ce să plece, unde să se ducă, de ce să se
despartă de ei ?… Victor se apropie şi el cu tractorul cu o remorcă, îi lasă
obloanele în jos şi-o gătesc cu macate şi velinţe…Gigea scoate cele mai
frumoase macate ţesute de ea şi le aşterne în remorcă… Scot din casă
coroniţele şi florile şi le pun în faţa remorcii…Popii intră în curte, lumea le
face loc. « Dumnezeu să-l ierte ! » « Dumnezeu să-l ierte, părinte ! » Începe
slujba de înmormântare. Gigea trage un urlet de vită rănită : « Aoleooo,
unde-l duceţi, oameni buni, unde-mi duceţi omul meu ? Doooamneee, mai
374